Gîrmacea Gabriela – Ora de Limba şi literatura română

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Poezia celor mai mulţi scriitori din generaţia mea [n.n. generaţia ‘ 80] pierde la lectura cu „ochii”. Ea este produsul cenaclurilor, al unei anumite strategii orale, care o marchează în cele mai intime resorturi ale ei. Este un tip de poezie care ţine cont enorm de public şi mai ales de cea mai ignorată trăsătură a poeziei în modernism: o voce, de vocea celui care a creat poezia. Nimeni nu ar putea scoate mai mult dintr-o poezie de-a mea decât scot eu, într-o lectură publică (fireşte, folosesc un „eu” generic). Un volum de versuri al unui poet din generaţia mea îşi atinge scopul când îşi determină cititorul să recite cu voce tare. Elementul vizual nu lipseşte, desigur, dar el încearcă să se armonizeze cu vocea, să o ajute să se înalţe.

Continuă lectura „Exerciţiul 25 – Literatura contemporană”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Scriitorul postmodern scrie într-o epocă în care mass-media produce propria cultură, o cultură în care realul nu poate fi deosebit de imaginar, adevărul de ficţiune. O cultură a simulacrului, repet formula. O cultură – în cea mai mare parte – de consum, o cultură a imaginii înghiţită a doua zi de alt rând de imagini.

Continuă lectura „Exerciţiul 24 – Literatura contemporană”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„În ceea ce priveşte relaţia autor-narator-personaj, esenţială în orice naraţiune, putem spune că în naraţiunea memorialistică autorul încheie un pact autobiografic şi un pact istoric; el îşi scrie viaţa după cum o trăieşte şi, din această pricină, viziunea scriitorului poate schimba sensul faptelor trăite. […] Apoi, sinceritatea, adevărul sunt noţiuni care trăiesc independent de naraţiune şi de puterea ei de a da imaginea verosimilă a unei vieţi în istorie.

Continuă lectura „Exerciţiul 4 – Literatura memorialistică”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„O paralelă între lectura propriu-zisă şi lectura iconică, intermediată de cinematograf sau de TV e edificatoare. Ce facem când citim un roman şi ce facem când vizionăm un film? Cititorul n-are acces direct la imagine, ci la cuvinte, deci la reprezentări mai mult sau mai puţin abstracte, pe care trebuie să le „traducă” sensibil, să le „închipuie” în plenitudinea corporalităţii lor. Nici măcar un mare maestru al descrierii peisagiste, de talia lui Sadoveanu, nu poate rivaliza în bogăţia de detalii, autenticitate şi prospeţime a coloritului cu un operator de film, fie el şi mediocru.

Continuă lectura „Exerciţiul 2 – Relaţia literatură-film”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„După cum se ştie, problema „tradiţională” a culturii române a fost, de-a lungul secolelor XIX-XX, retardarea [rămânerea în urmă] faţă de marile culturi occidentale. Din acest punct de vedere, proiectul paşoptist n-a fost altceva decât un efort de recuperare a decalajului. În modernism, Lovinescu l-a conştientizat, l-a teoretizat şi, susţinut de o întreagă mişcare literară l-a văzut dând rezultate. „Sincronizată” n-a rămas – însă – literatura română postbelică din cauza episodului proletcultist şi – în general – regimului comunist, care a oprit evoluţia şi a dat ceasul culturii înapoi. O nouă sincronizare se va produce abia în anii ’80- ’90, odată cu apariţia unui postmodernism românesc.

Continuă lectura „Exerciţiul 23 – Modernism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Ca român, am convingerea şi intuiţia că literatura şi cultura ţării noastre exprimă o parte din Europa, după cum Europa se exprimă, la rândul său, în parte, prin România. […]

Continuă lectura „Exerciţiul 49 – Dezbatere”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„O linişte imensă, suspectă, emană din întreaga poezie modernistă în acest secol neliniştit. Astăzi, caracterul dictatorial al văzului cu tot ce implică el (renunţarea la umanism, la comunicare, la plăcerea lecturii, la căldura şi catifelarea vocii) a căpătat proporţiile unui dezastru. Poezia a rămas fara public, iar poetul a ajuns să nu se mai poată exprima pe sine însuşi în propriul său text, să produca lucruri straine de persoana sa reală. Din poemele unui modernist,  chiar remarcabile estetic, nu putem şti cine este de fapt acel poet, cum trăieşte, ce gândeşte despre viaţă. Frângerea punţii dintre text şi referent, salutară la sfârşitul secolului trecut, a devenit azi insuportabilă. Nu se mai poate respira în nişte tipare poetice care pierd denotatul într-o pulbere de conotaţii. Rimbaud a scris în „Alchimia verbului” că, prin dereglarea tuturor simţurilor, reuşea sincer să vadă în loc de o fabrică nişte turnuri de minaret. Astăzi, poeţii de pretutindeni se străduiesc să vadă fabrica şi nu mai reuşesc să vadă decât turnurile cu semilună.

Continuă lectura „Exerciţiul 22 – Modernism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Poezia nu va reuşi niciodată, ea singură, să aducă nici pace şi nici mai multă prosperitate în lumea contemporană. Ea nu va rezolva niciuna dintre problemele politice sau economice ale lumii noastre şi nu va conta ca argument pentru aşezarea pe un nou fundament a relaţiilor dintre pisici şi soareci, dintre câini şi pisici, dintre oameni şi câini. Singurul loc în care poezia poate semnifica ceva este lumea contemporană individuală.

Continuă lectura „Exerciţiul 3 – Şcoala”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Poetul modern spune ceea ce spune literal şi în toate sensurile. Aceasta presupune, credem, o mare răsturnare, dacă nu chiar o revoluţie în imaginaţia lecturii. De aici – cel puţin statistic vorbind – complicata problemă a receptării poeziei moderne. Cititorul este obişnuit (educaţia literară predominant clasică a şcolii contribuind nu puţin în această privinţă) să creadă că un text spune totdeauna şi altceva decât spune în mod direct; iar acest altceva i se pare esenţial. El poate, eventual, accepta ca accesul la acest altceva să fie dificil ca, spre a ajunge la el, să facă eforturi, să-şi însuşească o cantitate mare de informaţii (istorice, biografice, literare), să înveţe a folosi coduri care-i erau, până atunci, necunoscute.

Continuă lectura „Exerciţiul 21 – Modernism”