Autor: Girmacea Gabriela

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Revenind pe meleagurile natale, să inventariem pentru început substituenţii terminologici ai postmodernismului, propuşi de literaţii români. O facem cu tristeţea lucidă a celui care îşi vede bietele fise strânse de-a lungul anilor anulate de acelaşi spirit sintetic şi ordonat până la pedanterie care este Corin Braga: „o nouă sensibilitate” (lon- Bogdan Lefter), „antropologism” (Mircea Nedelciu), „nou antropocentrism” (Alexandru Muşina), „romantism întors” (Radu G. Ţeposu), „antimodernism” (Simona Popescu) sau „epistema culturală” (Gheorghe Crăciun). Lista nu s-a terminat, căci Mihaela Ursa reaminteşte despre „nou-hermetism ” (Corin Braga) şi „psiheism ” (Călin Vlasie).

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Am fost într-o vreme, pe când viaţa începuse să mi se pară atât de cenuşie încât nu mai merită trăită, un maniac al jocurilor pe computer. Timp de vreun an, am avut nevoie de doza zilnică de virtualitate: îmi făceam toate treburile pe fugă, renunţasem la mâncare şi la somn şi îmi tremurau mâinile după claviatură şi mouse. […]

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Simptome ale atitudinii postmoderne detectabile în literatura română a anilor ’80-’90: „întoarcerea autorului” în text, rebiografizarea persoanelor gramaticale printr-o nouă angajare existenţială, implicarea mai acută în realitatea cotidiană, de aici şi acum, evitarea capcanelor „naivităţii” confesive prin deconspirarea mecanismelor textuale şi atingerea – prin atare deconspirare – a unui patetism mai profund.

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Spre sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 apare, mai întâi în cenaclurile şi cercurile literare studenţeşti, apoi sporadic în reviste, o nouă generaţie de poeţi, prozatori şi critici care încep să pună în discuţie modelele literaturii.

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Dincolo de orice revista sau de cenaclul „matcă”, importantă este realizarea unei individualităţi poetice, capacitatea fiecaruia de a-şi construi un univers propriu, o retorică specifică (în interiorul noii paradigme pe care o aduce generaţia sa). Generaţia ’80 e bogată în personăliţăti poetice ireductibile. Ce uneşte însă această generaţie, ce dă specificul ei?

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Comunismul nu e doar o ideologie, este o lume. Ea nu poate fi nici pur şi simplu demonizată, nici pur şi simplu uitată. […] În fond, privit ca o epocă încheiată, închisă definitiv, comunismul poate avea farmecul lui: un sclavagism „suprarealist” – cu sclavi făcând cozi la cinemateci, la cărţi (cumpărate „la pachet”, bune şi proaste laolaltă), cu familii puternice, unite, care păstrau vechi tradiţii şi în care bătrânii făceau cozi de ore în şir (pensionari fiind) ca să „prindă” ceva hrană pentru trib, în care cultul prieteniei crea forme de agregare socială voluptuoasă – o nemărginită fericire intelectuală (şi afectivă) dată de discuţii nesfârşite în jurul ceştilor cu ceai. Era o epocă în care timpul curgea altfel, în volute care dădeau lumii o nesfârşită, superbă, uneori, melancolie…

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„A concepe doar o Istorie a literaturii române de detenţie sub comunism îi frustra pe unii înaintaşi glorioşi de dreptul de a fi prezenţi în ea – prin excludere cronologică şi politică – deşi ei sunt aceia care au început a hrăni cu lucrările lor acest gen literar aparte. […] Aceasta a iscat o altă dificultate, provenind din opţiunea între tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea să propuna portrete ale memorialiştilor, biografii şi prezentarea lucrărilor prin rezumări comentate, tocmite de mine? Sau trebuia să adopt un stil cvasididactic, acela al ilustrării prin citate exemplare?

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Nu demult, în gheţurile siberiene s-au descoperit câţiva mamuţi bine congelaţi în burta cărora, spre stupoarea cercetătorilor, se găseau flori de muşeţel. N-o să discut aici despre făţărnicia naturii, nici despre destinul tragic al acestor blânde ierbivore, ci despre o jignitoare comparaţie din titlul unui articol apărut în presa occidentală „În România, ultimul regim stalinist”. Stalinist desigur, dar de ce mamut? Fiindcă tare mă tem că, în loc de muşeţel, la o eventuală mutaţie a climei sociale, în pântecul încăpător al stalinistului nostru vom descoperi câteva duzini de cadavre. Din Valea Jiului, Braşov, Timişoara, Cluj, Iaşi, Tg. Mureş, Bucureşti, au fost şi sunt încă „păscuţi” oamenii vii, prea puţin cunoscuţi sau de-a dreptul anonimi, ce au avut curajul să-şi strige exasperarea fie şi între patru pereţi. […]