Lecţii şi exerciţii pentru elevii de liceu
Eseul este un studiu de proporții restrânse asupra unor teme filosofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema. Termenul provine din limba franceză (essai) şi înseamnă încercare.
Pentru redactarea unui eseu, este nevoie de organizarea materialului cu privire la subiectul propus.
Continuă lectura „Ce este şi cum se redactează un eseu?”Apariţie: 1873, în revista Convorbiri literare.
Specia literară: eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Curentul literar: romantism.
Tema: poezia iubirii şi a naturii, condiţia omului de geniu.
Sursa de inspiraţie: romanul neterminat Heinrich von Ofterdingen de Novalis, unde apare motivul florii albastre care simbolizează dorul nemărginit.
Continuă lectura „„Floare albastră” de Mihai Eminescu”Dezbaterea este o discuție amplă pe o temă de interes general, uneori controversată, cu caracter polemic, urmărindu-se prezentarea unor convingeri, atitudini și a unei conduite a participanților.
Condiţiile pentru organizarea unei dezbateri:
Criticii literari au opinii diferite cu privire la personajul Ion:
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane: Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă. […] Suflet unitar, simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu frenezie.
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent: Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. […] Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi, dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii Anei, ci idn viclenie instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe: A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (un erou stendhalian, spune E. Lovinescu) sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând bruta ingenuă.
Continuă lectura „Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu – dezbatere”Idei:
Apariţie: 1920, la începutul perioadei interbelice.
Specia literară: roman realist de tip obiectiv, de inspiraţie rurală, cu narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Evenimentele sunt verosimile, iar efectul acestora asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate). Romanul are caracter monografic, deoarece surprinde anumite momente din viaţa satului: obiceiuri ale ritualului de trecere (naşterea, nunta, înmormântarea), stratificarea socială, relaţiile de familie, momente etnografice (hora), relaţiile oamenilor cu autorităţile.
Continuă lectura „„Ion” de Liviu Rebreanu”SUBIECTUL I (50 de puncte)
Citește următorul fragment:
Venind întunericul, m-am oprit la Norsingen, un sat pe drumul spre Freiburg, într-un moment când ploaia contenise și îmi recăpătasem destul optimismul ca să mă pot bucura de odihnă. Un han modest în mijlocul satului, numit „Bören”; nu mai încape îndoială, sunt de-a binelea în Germania! […] Ultimul gând înainte de a stinge lampa: ca lumea să fie frumoasă, ar trebui să aparțină numai oamenilor frumoși. Iar dacă are să mi se spună că nu sunt destui oameni frumoși pentru câte lucruri frumoase se fac, am să răspund că frumusețea omului se poate și ea face, așa cum se fac lucrurile frumoase. M-am culcat la ora opt și jumătate, pe o ploaie demoralizantă. Oare n-ar fi fost mai bine dacă treceam în Franța? Schimb planul, pe neașteptate: în loc să merg drept la Rin, voi lua-o spre Stuttgart […]. Am plecat la opt dimineața, fără entuziasm și negru la față. Deși ploua, m-am simțit îmbărbătat în mașină, cu caloriferul puțin deschis, cu spații înainte. Să fi vrut, puteam să merg fără oprire până la Hamburg. Și mai departe. Îmi era bine la drum, îmi trecuseră toate îndoielile, toate temerile […]. Deși indicatoarele de drum erau bune, de câteva ori am luat direcții greșite, poate fiindcă ținta etapei nu mi se părea convingătoare; parcă eram pornit să mă rătăcesc. M-am întors din drum fără să-mi fac inimă rea pentru ocolurile inutile. Toată ziua va fi inutilă. Am ajuns la Donaueschingen prin inspirație și abia acolo mi-am adus aminte și mi-am dat seama că mă aflam la izvoarele Dunării. Nu putea să fie fără emoție, și astfel, dintr-odată, ziua căpătă un sens din cele mai bogate. Ploaia contenise pentru un timp, și-am mers în liniște în curtea palatului, cunoscut din fotografii, unde s-a hotărât că izvorăște Dunărea. Am descoperit locul, cunoscut și el din fotografii, un bazin circular, betonat, de vreo opt metri în diametru, cu pietriș pe fund, colorat în tonuri verzui, cenușii, brune și albastre. Sub ele se ascunde izvorul a cărui apă, desăvârșit de clară, pare colorată într-o nuanță născută din toate. De-aici sunt două mii opt sute patruzeci de kilometri până la Sulina și pe această distanță Dunărea coboară șase sute șaptezeci și opt de metri. Cifrele, cunoscute din copilărie, acum mă emoționau, fiindcă mă legau de tot ce înseamnă viața mea lăsată în urmă. Dunărea face parte din mine. Am aruncat un ban în bazinul cu apă limpede și mi-am pus în gând ca vara viitoare să merg la Sulina, măcar pentru o oră, ca să mă regăsesc la nivelul mării, punctul meu principal de referire. Accept cu ușurință simbolurile; avem nevoie de ele. Izvoarele Dunării sunt multe, și la mari depărtări de bazinul care le simbolizează pe toate. La o sută de metri curge o Dunăre gata formată. Am aruncat un trandafir în apă, întrebându-mă cât timp va face până la Marea Neagră.
(Radu Tudoran, Acea fată frumoasă)
Continuă lectura „Testul 29”Apariţie: 1924 în Revista română şi inclusă în volumul Joc secund (1930).
Specia literară: baladă modernistă în care se îmbină povestirea în ramă cu liricul. Poate fi interpretată ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar şi ca o alegorie despre condiţia omului de geniu, poetul însuşi declarând că este un Luceafăr întors, adică un poem despre două lumi incompatibile.
Titlul: referire la numele protagoniştilor în manieră clasică, la statutul social al personajelor şi trimite la tema iubirii. Crypto provine de la cryptogamă, un grup de plante inferioare care se înmulţesc prin spori, dar poate fi şi o trimitere la adjectivul criptic – ascuns, încifrat. Enigel ar putea fi asociat cu latinescul angelus – înger.
Continuă lectura „„Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu”SUBIECTUL I (50 de puncte)
Citeşte următorul fragment:
Până la venirea lui Creangă la Junimea, culegătorii și povestitorii de povești erau domnii Slavici și Pompiliu, amândoi transilvăneni. Poveștile lor se resimțeau de această origine; scrise într-o limbă grea, de multe ori orășenească, poveștile lor trădau un fel de combinații literare care le stricau farmecul.
Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la țară.
Când a venit Creangă la „Junimea” și și-a citit el singur poveștile, a fost o adevărată sărbătoare. Mi se pare că a început seria sa de povești cu „Soacra cu trei nurori”.
Toți au început atunci a-l ruga pe Creangă să aducă și altele și cât mai curând. A urmat seria „Capra cu trei iezi, Pungulița cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Moș Nichifor Coțcariu” etc.
Continuă lectura „Testul 28”SUBIECTUL I (50 de puncte)
Citeşte următorul fragment:
Și azi… minunată îmi apare în memorie mahalaua copilăriei…
Din curtea noastră lungă și plină de flori alese, cu pomi roditori și boltă bogată de viță, se auzea vara vocea duioasă și cristalină a mamei:… „Dă fuga, Emilică, până în Capul Podului, că îmi trebuie o… lămâie!” Și cât ai clipi din ochi eram înapoi.
Deși încă de pe vremea copilăriei mele era oficial înlocuită cu aceea de Piața Victoriei, denumirea veche de Capul Podului era încă pe buzele tuturor, chiar și ale copiilor: „Ce tramvai (cu cai, bineînțeles) trebuie să iau să ajung la Capul Podului?” sau: „Birjar! Vrei să mă duci până la Capul Podului?”. Îmi amintesc bine, la numai câteva case de aceea a părinților, curtea enormă cu fântână mare la mijloc, cu grajduri adăpostind cai frumoși trăpași*, ce-i înhămau la trăsuri elegante cu roți de cauciuc sau la cupeuri scumpe; iar în timpul iernii, la sănii, îmbrăcați în valtrapuri* dantelate și împodobite cu zurgălăi, care alunecau pe luciul zăpezii pe tot întinsul Șoselei Kiseleff, într-o goană nebună, ce făcea să te crezi într-o lume de basm… Basmul acesta ținea cam cinci luni, căci pe atunci numai soarele primăverii topea zăpada. […]
Continuă lectura „Testul 27”