Categorie: TESTE DE ANTRENAMENT

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

În anul acela am avut un alt profesor de română, pe Mazilu. Ne-a plăcut de la început tuturor pentru că era mucalit*, îi plăcea să citească tare compozițiile noastre, comentându-le cu mult haz și ne vorbea neîncetat de literatură, ne îndemna să citim pe Odobescu, pe Slavici, pe Hogaș, „ca să ne îmbogățim mintea și vocabularul”, cum obișnuia să ne spună. În martie ne-a dat acest subiect pentru compoziția de scris acasă: Cum am simțit că se face primăvară?

De data aceasta, n-am mai amânat compoziția până în ultimul moment. Am început să scriu la începutul după-amiezii și n-am încheiat-o decât când m-a strigat mama de jos, din capul scării, să vin la masă. Vreo 20 de pagini de caiet, pe care le-am scris cu o stranie, necunoscută bucurie; parcă m-aș fi trezit deodată într-una din lumile cărților pe care le citisem, singurele lumi reale și cu sens pentru mine; parcă aș fi scris și eu ca unii din autorii aceștia adevărați – cei pe care nu-i învățam încă la școală – și aș fi scris ca să fiu citit de unul ca mine, iar nu de un profesor, pentru notă. Mazilu avea obiceiul să ne privească zâmbind, în ochi, încercând parcă să ghicească autorul textului celui mai pitoresc, textul care i-ar fi dat lui prilejul să ne corecteze făcând o sumă de glume, cutremurând întreaga clasă într-o cascadă de hohote. Alegea câteva caiete, apoi se întorcea la catedră și începea să citească. Nu înțeleg cum am știut că, de data aceasta, va alege și caietul meu. Îl priveam cu un zâmbet complice și probabil că gestul acesta cutezător mă făcuse să roșesc pentru că, după ce a șovăit o clipă în dreptul băncii de alături, Mazilu s-a întors și mi-a cerut caietul. […]

Continuă lectura „Testul 30”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citește următorul fragment:

Venind întunericul, m-am oprit la Norsingen, un sat pe drumul spre Freiburg, într-un moment când ploaia contenise și îmi recăpătasem destul optimismul ca să mă pot bucura de odihnă. Un han modest în mijlocul satului, numit „Bören”; nu mai încape îndoială, sunt de-a binelea în Germania! […] Ultimul gând înainte de a stinge lampa: ca lumea să fie frumoasă, ar trebui să aparțină numai oamenilor frumoși. Iar dacă are să mi se spună că nu sunt destui oameni frumoși pentru câte lucruri frumoase se fac, am să răspund că frumusețea omului se poate și ea face, așa cum se fac lucrurile frumoase. M-am culcat la ora opt și jumătate, pe o ploaie demoralizantă. Oare n-ar fi fost mai bine dacă treceam în Franța? Schimb planul, pe neașteptate: în loc să merg drept la Rin, voi lua-o spre Stuttgart […]. Am plecat la opt dimineața, fără entuziasm și negru la față. Deși ploua, m-am simțit îmbărbătat în mașină, cu caloriferul puțin deschis, cu spații înainte. Să fi vrut, puteam să merg fără oprire până la Hamburg. Și mai departe. Îmi era bine la drum, îmi trecuseră toate îndoielile, toate temerile […]. Deși indicatoarele de drum erau bune, de câteva ori am luat direcții greșite, poate fiindcă ținta etapei nu mi se părea convingătoare; parcă eram pornit să mă rătăcesc. M-am întors din drum fără să-mi fac inimă rea pentru ocolurile inutile. Toată ziua va fi inutilă. Am ajuns la Donaueschingen prin inspirație și abia acolo mi-am adus aminte și mi-am dat seama că mă aflam la izvoarele Dunării. Nu putea să fie fără emoție, și astfel, dintr-odată, ziua căpătă un sens din cele mai bogate. Ploaia contenise pentru un timp, și-am mers în liniște în curtea palatului, cunoscut din fotografii, unde s-a hotărât că izvorăște Dunărea. Am descoperit locul, cunoscut și el din fotografii, un bazin circular, betonat, de vreo opt metri în diametru, cu pietriș pe fund, colorat în tonuri verzui, cenușii, brune și albastre. Sub ele se ascunde izvorul a cărui apă, desăvârșit de clară, pare colorată într-o nuanță născută din toate. De-aici sunt două mii opt sute patruzeci de kilometri până la Sulina și pe această distanță Dunărea coboară șase sute șaptezeci și opt de metri. Cifrele, cunoscute din copilărie, acum mă emoționau, fiindcă mă legau de tot ce înseamnă viața mea lăsată în urmă. Dunărea face parte din mine. Am aruncat un ban în bazinul cu apă limpede și mi-am pus în gând ca vara viitoare să merg la Sulina, măcar pentru o oră, ca să mă regăsesc la nivelul mării, punctul meu principal de referire. Accept cu ușurință simbolurile; avem nevoie de ele. Izvoarele Dunării sunt multe, și la mari depărtări de bazinul care le simbolizează pe toate. La o sută de metri curge o Dunăre gata formată. Am aruncat un trandafir în apă, întrebându-mă cât timp va face până la Marea Neagră.

(Radu Tudoran, Acea fată frumoasă)

Continuă lectura „Testul 29”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Până la venirea lui Creangă la Junimea, culegătorii și povestitorii de povești erau domnii Slavici și Pompiliu, amândoi transilvăneni. Poveștile lor se resimțeau de această origine; scrise într-o limbă grea, de multe ori orășenească, poveștile lor trădau un fel de combinații literare care le stricau farmecul.

Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau aproape întocmai cum ele se spun la țară.

Când a venit Creangă la „Junimea” și și-a citit el singur poveștile, a fost o adevărată sărbătoare. Mi se pare că a început seria sa de povești cu „Soacra cu trei nurori”.

Toți au început atunci a-l ruga pe Creangă să aducă și altele și cât mai curând. A urmat seria „Capra cu trei iezi, Pungulița cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Moș Nichifor Coțcariu” etc.

Continuă lectura „Testul 28”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Și azi… minunată îmi apare în memorie mahalaua copilăriei…

Din curtea noastră lungă și plină de flori alese, cu pomi roditori și boltă bogată de viță, se auzea vara vocea duioasă și cristalină a mamei:… „Dă fuga, Emilică, până în Capul Podului, că îmi trebuie o… lămâie!” Și cât ai clipi din ochi eram înapoi.

Deși încă de pe vremea copilăriei mele era oficial înlocuită cu aceea de Piața Victoriei, denumirea veche de Capul Podului era încă pe buzele tuturor, chiar și ale copiilor: „Ce tramvai (cu cai, bineînțeles) trebuie să iau să ajung la Capul Podului?” sau: „Birjar! Vrei să mă duci până la Capul Podului?”. Îmi amintesc bine, la numai câteva case de aceea a părinților, curtea enormă cu fântână mare la mijloc, cu grajduri adăpostind cai frumoși trăpași*, ce-i înhămau la trăsuri elegante cu roți de cauciuc sau la cupeuri scumpe; iar în timpul iernii, la sănii, îmbrăcați în valtrapuri* dantelate și împodobite cu zurgălăi, care alunecau pe luciul zăpezii pe tot întinsul Șoselei Kiseleff, într-o goană nebună, ce făcea să te crezi într-o lume de basm… Basmul acesta ținea cam cinci luni, căci pe atunci numai soarele primăverii topea zăpada. […]

Continuă lectura „Testul 27”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Eram în ultima clasă de liceu și am asistat atunci, ca simplu spectator, la întrunirea din sala „Dacia”, convocată de N. Iorga. Am putut constata, în toată plinătatea ei, puterea cuvântului înflăcărat al profesorului. […]

Mai târziu, în 1931, profesam la Facultatea de Drept din Oradea, când N. Iorga, ca președinte al consiliului de miniștri, înțelegând rolul pe care-l putea avea în acea margine de țară o instituție de învățământ superior, a luat unele măsuri care favorizau existența și funcționarea facultății noastre. Curând în urmă, făcu o vizită în Oradea. Ținu cu acel prilej o conferință publică în eleganta sală a Primăriei. Sala fu plină și ușile rămaseră larg deschise pentru ca aceia care nu mai aveau loc să poată prinde din coridor arteziana de gânduri și pasiune. […]

Continuă lectura „Testul 26”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

În anul 1916, clasa a V-a „modernă” a Liceului „Matei Basarab” din București se afla la parter, într-o aripă a clădirii ce da spre curte. Pentru a ajunge în clasă, profesorii trebuiau să coboare cele trei trepte ale corpului principal și să străbată în diagonală această curte cenușie și tristă. Prin ferestrele clasei, la sfârșitul recreațiilor, elevii îi vedeau venind cu catalogul la subsuoară.

Așa l-am văzut apărând și pe E. Lovinescu, titularul catedrei de limba latină. Era un bărbat corpolent, cu figura dreptunghiulară, cu părul alb, în ciuda vârstei de 35 de ani.

Continuă lectura „Testul 25”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

— Nu numai tatăl tău, dar şi poeții, care veneau la voi acasă, îmi închipui că ţi-au deschis apetitul liric.

— Întovărăşindu-mi părintele, încuviinţă Barbu*, am dat mâna cu Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Bacovia, Ion Barbu şi aproape cu toți ceilalţi, încă din adolescenţă. Cum de mă primeau în compania lor? Vor fi simțit ceea ce se spune în horoscop, că sunt o persoană la capătul reîncarnărilor sau pe aproape? Sau poate am dat dovadă de tact, iar din când în când de inspirație?

Continuă lectura „Testul 24”

Examenul naţional de bacalaureat

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Ca orice copil, am fost și eu școlit într-un fel oarecare. Nu știu din ce pricină n-am fost dați, nici Radu, nici eu, la școala primară. Cea mai apropiată de casa în care m-am născut și am crescut, de pe strada Clopotarii Noi, era aceea de la Șosea, de lângă biserica Mavrogheni. Cum însă se lățise în lumea noastră faima directorului acelei școli, tata a izbutit să-l convingă să ne dea lecții particulare, urmând ca să trecem examenele tot la mica instituție de sub conducerea lui. Domnul institutor, dacă-i țin bine minte prenumele, se numea Nicolae Petrescu. Era un bărbat frumos, între două vârste, cu mustățile cărunte, dar bine îngrijite, cum se obișnuia în vremea aceea, când erau socotite podoabele faciale cele mai de preț […]. În ciuda falsei mele reputații (între prieteni, se-nțelege), de om prevăzut cu o memorie „fenomenală”, mărturisesc cu rușine că nu-mi amintesc nimic din metoda emeritului pedagog. Știu doar atâta, că acorda un preț deosebit ortografiei: de aceea mă pot lăuda că am stăpânit din copilărie manevrarea înlesnită a semnului de unire și a apostrofului, și acordurile gramaticale în propoziție, dinspre partea sintaxei. Mulțumită lui, mi-am trecut fără incidente toate examenele, cu excepția celui dintâi, din altă cauză însă decât acele de ordin didactic, precum se va vedea. A fost din vina tatii. Inginerul Nicolae Cioculescu era un ins de o desăvârșită punctualitate în serviciu, de o exemplară ținută etică și vestimentară, sociabil, vesel, unanim iubit și respectat, dar avea un mic cusur, care i-a făcut de multe ori pozne în viață: era distrat. Astfel, invitat, nu mai știu bine cu ce prilej, la o ceremonie care se dădea la Palat, plecase fără cravată și a trebuit să facă, în ultimul moment, calea întoarsă, când a descoperit, pipăindu-și nodul absent, că era cu totul neprezentabil. S-a râs mult de această pățanie în casa noastră, tata dând însuși tonul, pe registrul grav, iar mama ținându-i hangul, pe cel înalt, în timp ce noi, copiii, eram cuceriți și intram în cor, eu mai la urmă, se-nțelege, negăsind convenabil să mă distrez pe socoteala genitorului* meu. Dar să revin la libera mea școlaritate. În pragul examenului de clasa întâi primară, mama i-a amintit tatii că trebuie să mă înscrie. Tata a trecut prin fața școlii și, citind într-o vitrină lista elevilor înscriși la examenele particulare, m-a văzut și pe mine trecut în ordinea alfabetică și s-a întors liniștit acasă, spunând că totul e în ordine. În dimineața examenului, nenorocire! N-am fost primit, pentru că cel citit de tata era Șerban N. Coculescu, fiul astronomului (și viitorul Pius Servien, teoreticianul structurilor ritmului, care figurează ca atare cu onor în Dictionnaire des littératures*, de sub direcția lui Philippe van Tieghem). Până la urmă, s-au împlinit formalitățile și am dat examenul, nu fără să fi trecut prin toate emoțiile. Nu-mi mai amintesc dacă și Radu a pățit la fel, dar el va fi privit cu calm incidentul, pe când pentru mine a fost o mică dramă, dintre cele ce nu se uită până la sfârșitul zilelor de cel ce a trecut prin ea.

(Șerban Cioculescu, Amintiri)

Continuă lectura „Testul 23”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Când l-am cunoscut, în copilărie, eu nu eram decât un școlar mititel în clasa a II-a primară, în vârstă de opt ani. Creangă era în pragul bătrâneței. Totuși, îmi aduc destul de bine aminte de el. Printre atâția dascăli severi și înăcriți, care mi-au chinuit copilăria ani de-a rândul, îmi apare figura blândă și jovială a lui Creangă, pe care toți băieții îl iubeam.

Omul acesta, înalt și burtos, pururea zâmbitor, radia în jurul lui, pe stradă ca și în clasă, în vorbă ca și în scris, aceeași lumină, bunătate și veselie.

Cu ce dragoste, cu ce căldură își îndeplinea el nobila misiune de luminător! Patima lui era gramatica […]. Ținea la scrisul limbei curate românești, după firea ei. Și făcea cu noi în clasă probă pentru bucățile ce le tipărea mai pe urmă în celebra carte: Învățătorul copiilor.

Continuă lectura „Testul 22”

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

14 iulie 1943, Predeal

Dinu drag,

Sunt fericită că-mi scrii despre noile revelaţii pe care le ai în legătură cu romanul tău. Aceasta mă face să reînnoiesc ceea ce ţi-am spus într-o zi, că niciodată să nu disperi atunci când întruchiparea ideilor tale întârzie să vină, căci timpul şi viaţa trăită la rând îţi măresc puterea de înţelegere, îmbogăţindu-ţi sufletul, dându-i mereu posibilitatea altor renaşteri şi cuprinsul altor lumini.

Ţi-am mărturisit mereu că mă încred deplin în talentul tău şi afirmarea spuselor mele nu întârzie să vină. Aş prefera acum să ne plimbăm pe marginea lacurilor noastre şi să-ţi împărtăşesc descoperirile şi întrebările mele din ultimul timp.

Pentru că zilele acestea a plouat teribil, norii vătuindu-mi şi munţii, şi pădurile, am fost nevoită să stau în casă, să fac focul în sobă şi, instalată cât mai comod, să citesc ca să uit de timp. Am început bineînţeles cu L’Idiot*. Probabil că vei fi dezamăgit de felul în care am înţeles această carte şi de ecourile pe care le-a putut găsi în sufletul meu. Este totuşi foarte natural să fie așa.

Continuă lectura „Testul 21”