Categorie: PERIOADA MARILOR CLASICI

Diferenţa dintre personaje înbasmul popular şi cel cult:

• Harap-Alb este un personaj reprezentativ pentru valori simbolice: bine, adevăr, dreptate.
• Nu este înzestrat cu puteri supranaturale, la fel ca Făt-Frumos, dar are calităţi şi defecte.
• Călătoria are caracter iniţiatic. La început este neofit, iar la finalul acesteia apare pregătit pentru căsătorie şi tron. Ca viitor împărat, acesta a învăţat ce înseamnă bunătatea, încrederea, prietenia, curajul fizic şi cel al deciziilor, mila, generozitatea, încrederea în sine şi în ceilalţi, responsabilitatea, respectarea cuvântului dat. Pentru că urmăreşte formarea unui personaj, se poate afirma că basmul dobândeşte calitatea de bildungsroman.

Statutul iniţial al personajului: mezinul unui fiu de crai, fire timidă, incapabil de a face distincţia dintre esenţă şi aparenţă, dar milostiv cu cerşetoarea care-l sfătuieşte cum să se pregătească pentru călătorie.

Caracterizarea directă:

• Realizată de narator: fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste. Afirmaţia arată că nu are experienţă de viaţă şi că va fi suspus prin vicleşug. Iniţierea protagonistului se face de către Spân, antagonistul, care-l închide în fântână şi îl obligă să facă un schimb de identitate: până când îi muri şi iar îi invie.
• Noul statut al eroului: numele Harap-Alb este un oximoron.

Caracterizarea indirectă: fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, nume.

• Probele de curaj la care îl supune Spânul ţin de miraculos şi le trece cu ajutorul Sfintei Duminici.
• Călătoria spre Împăratul Roş dezvăluie calităţi ale eroului: responsabilitate, pricepere, curaj în relaţia cu gâzele şi prietenie, înţelegerea aproapelui, capacitatea de a comunica uşor alături de cei cinci uriaşi care-l vor sprijini în alte probe la care va fi suspus.

Statutul final al personajului: decapitarea. Marchează finalul iniţierii şi eliberarea de sub jurământ. Nunta şi recăpătarea statutului social arată restabilirea adevărului şi maturizarea eroului.

Relaţia eroului cu Spânul. Spânul este iniţiatorul principal, deoarece Harap-Alb învaţă multe şi de la Sfânta Duminică. Însă răul este cel care căleşte firea personajului, pentru ca, la final, restabilirea adevărului să ilustreze şi triumful încrederii în sine.

Se dă textul:

În sfârșit ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câțiva voinici, spoiți cu cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneți și foarte cruzi, băgaseră spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoția de cai; apoi o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu din Podeni.

Popa era un om cu dare de mână; rămas văduv, deși foarte tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate de bine. În timp de un an și jumătate, cumpărase două sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatră; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și bănet. Astea băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo comoară. La așa stare, trebuia, se-nțelege, să se oprească ochii tâlharilor.

Într-o seară, Iancu a făcut prostia să rămână acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alți doi, cu carele, după lemne la pădure. După miezul nopții, iacăte oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groază de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greșala să țipe, și tâlharii o omorau, cum s-a și întâmplat în altă parte cu o babă, peste câteva zile.

Continuă lectura „Aplicaţie 2”

SPECIA LITERARĂ

Comedia este o specie a genului dramatic care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii cu final fericit. Specia este scrisă cu gândul de a fi reprezentată pe scenă.

FORMELE COMICULUI: de limbaj, de caracter, de situaţie, de moravuri, onomastic.

APARIŢIE

Reprezentată pe scenă în 1884, O scrisoare pierdută de Ion-Luca Caragiale este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, alegerile parlamentare din 1883.

Continuă lectura „„O scrisoare pierdută” de Ion-Luca Caragiale”

Apariţie: 1873, în revista Convorbiri literare.

Specia literară: eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.

Curentul literar: romantism.

Tema: poezia iubirii şi a naturii, condiţia omului de geniu.

Sursa de inspiraţie: romanul neterminat Heinrich von Ofterdingen de Novalis, unde apare motivul florii albastre care simbolizează dorul nemărginit.

Continuă lectura „„Floare albastră” de Mihai Eminescu”

Apariţie: 1877, revista Convorbiri literare

Specia literară: basm cult. Autorul are ca sursă de inspiraţie basmul popular, însă reorganizează temele clasice, antinomiile: adevăr-minciună, bine-rău. Astfel, se pot identifica următoarele teme: iniţierea, formare liderului/conducătorului, relaţia între iniţiator şi neofit, cunoaşterea sinelui, familia, prietenia, conflictul între generaţii etc.

Continuă lectura „„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă”

Ghiţă este un personaj realist, rotund, surprins de autor în lupta lui de înavuţire. Din cauza banilor, se dezumanizează, iar autorul surprinde stările lui sufleteşti când li se adresează cu regret copiilor: voi nu mai aveți, cum avuseseră părinții voștri, un tată om cinstit.

Se îndepărtează de Ana şi de valorile pe care aceasta le întruchipează: familia, iubirea, liniştea colibei şi devine omul lui Lică, deoarece patima pentru bani este mai puternică. Astfel, el dovedeşte că are o fire slabă, că nu poate rezista tentaţiilor. Lică Sămădăul intuieşte acest aspect şi îl va şantaja.

Continuă lectura „Caracterizarea personajului Ghiţă din nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici”

Apariţie: 1898, Gazeta săteanului.

Specia literară: nuvelă psihologică. Conflictul interior pune în evidenţă stările de conştiinţă ale personajului central obsedat de pierderea averii.

Continuă lectura „„În vreme de război” de I. L. Caragiale”

Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, realizată pe un singur fir narativ, având un conflict puternic, concentrat în jurul personajului principal Ghiţă. Structura acesteia este riguroasă, stilul – obiectiv, bazat pe surprinderea personajului în situaţii-limită. G. Călinescu a apreciat că opera este o nuvelă solidă cu subiect de roman.

Moara cu noroc este o nuvelă realistă prin perspectiva obiectivă şi veridică a realităţii din satul ardelenesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când relaţiile capitaliste încep să pătrundă la nivel rural. Realismul mai este prezent prin analiza şi detaliul semnificativ, stilul neutru în care sunt prezentate personajele.

Continuă lectura „„Moara cu noroc” de Ioan Slavici”

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două trăsături ale criticismului junimist, evidenţiind punctul de vedere al lui Titu Maiorescu asupra diferenţei dintre poeţi şi critici.

Și, în adevăr, între natura poetului și natura criticului este o incompatibilitate radicală.

Continuă lectura „Aplicaţie”

În domeniul criticii, acţiunea fundamentală a lui Maiorescu a constat în delimitarea obiectului artei de cel al ştiinţei, al moralei, al istoriei şi al politicii, ceea ce presupunea aprecierea valorică atât a literaturii române de până la el, cât şi a celei contemporane lui. Activitatea sa de critic literar s-a desfăşurat cu deosebire între 1867-1886, perioadă în care a  mai publicat: În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1871-1872), Beţia de cuvinte.

Continuă lectura „Titu Maiorescu”