Citeşte cu atenţie textul de mai jos:
„La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură ştiinţifică răspund, nu foarte decis, dar măcar audibil: nu. La fel răspund la întrebarea dacă el trebuie să fie un erudit sau, dimpotrivă, un ignorant, un intelectual sau un barbar, poate chiar şi la întrebarea dacă trebuie să fie talentat sau farseur. Cuvântul care mă incomodează în toată această serie e „trebuie”. Voronca avea dreptate în observaţia lui (pe care n-a pus-o totuşi în practică, pentru că întreaga sa poezie decurge dintr-un şir incredibil de constrângeri, uneori absurde): „Poezia nu trebuie nimic.” A fost o vreme când am crezut şi eu, ca o bună parte din generaţia mea, că scriitorul trebuie să fie un om de o vastă cultură, plin de conştiinţă de sine, preocupat de aspectele teoretice ale artei sale. Dar am supravieţuit vreun sfert de veac acelei epoci, iar azi, privind înapoi, observ că alaturi de „trebuie”, foloseam pe-atunci încă un cuvânt: „scriitor”.
Scriitorul, am înteles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverşi, care frământa-n fel şi chip substanţa multifaţetă a literaturii. Mulţi dintre cei mai subtili mânuitori de concepte teoretice nu mai sunt citiţi azi. […] Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi sunt cei care, mergând pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria Wittgenstein spre sfârşitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în lume, că miraculos e doar faptul că lumea există, că poezia scrisă este o fântână în oceanul de poezie naturală a lumii.
Atracţia mea pentru scrierile ştiinţifice, prin urmare, nu este un „trebuie” pentru un „scriitor”, ci doar un reflex al curiozităţii mele în faţa lumii, a poeziei ei naturale. Lumea mă interesează ca om, şi nu ca scriitor, prin nesfârşita ei inteligenţă, în care intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor. Nu vreau să pierd nimic, iau permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoaşterii. Nu citesc mai multe cărţi de literatură decât cărţi de biologie, fizică, neurologie sau carţi de bucate. […]
Nu e vorba aici de felul în care „scriitorul” „trebuie” să vadă lucrurile. E vorba de felul meu de a fi. Nu vreau să-l impun nimănui. Nu vreau să fie sau să ajungă dominant.”
(Mircea Cărtărescu, O fântână în mare în Dilema veche)
Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din textul citat:
- Ce se poate deduce din text despre emiţătorul mesajului (atitudine, perspectivă, intenţii)?
- Ce tip de text este acesta (argumentativ, descriptiv, epistolar, informativ, memorialistic, narativ etc.)? Argumentează-ţi răspunsul.
- Ce elemente importante de conţinut (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
- Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Menţionează două caracteristici formale sau de conţinut.
- Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?