Citeşte cu atenţie textul de mai jos:
„Nu prea se practică declaraţia de dragoste în critica actuală. […] Dar critica e o formă de iubire. Pare un citat, dar nu ştiu de unde. Din Alexandru Paleologu? Sau mai degrabă din Valeriu Cristea. E mai raţional să faci un rechizitoriu, o lista de reproşuri scriitorilor care au avut nefericirea să trăiască în perioada comunistă, decât să vezi şi să arăţi cum şi-au păstrat demnitatea Nu toţi, evident. S-au purtat o vreme, imediat după 1990, pe scara largă, cel puţin două aberaţii. Prima e o judecată estetică absolută: nimic din ce s-a scris în perioada 1945-1989 nu mai rezistă, totul e iremediabil alterat de comunism. A doua e o judecată morală absolută, sprijinită pe presupoziţia biografiilor compromise: toţi scriitorii sunt vinovaţi, într-un fel sau altul, toţi au colaborat, tacit sau explicit. Ambele judecăţi sunt false în generalitatea lor. […]
Au fost destui intelectuali români demni în comunism, care nu au pactizat în niciun fel cu regimul, destui ca să constituie un pol acuzator pentru cei care nu au fost demni şi ar vrea să nu existe cei dintâi.
Scriitorii generaţiei ’60 au scos literatura română din proletcultism şi din cel mai negru impas. Au scos-o, pentru că regimul politic s-a relaxat şi a permis reconstrucţia novatoare. E, datorită conjuncturii permisive, meritul lor mai mic? Sunt ei de vină ca au reuşit o reconsiderare spectaculoasă a literaturii în împrejurari atât de grele şi de nefaste?
A fost generaţia salvatoare a literaturii române contemporane! A început ezitant. Primele cărţi ale lui D.R. Popescu, Constantin Ţoiu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag sunt profund afectate de context, dar la scurtă vreme după 1960 îşi vor reconsidera temele, stilurile şi perspectivele.
Generaţia ’60 nu manifestă la debutul său o solidaritate de grup şi o unitate de program estetic de felul celor evidente în afirmarea generaţiei ’80. Dar acest fapt nu are, din punctul meu de vedere, nici o relevanţă. Nu vreau să pun accentul aici pe ideea de generaţie, ci pe momentul istoric (favorabil, e adevărat) al apariţiei unei serii extraordinare de scriitori, care au ridicat dintr-odată literatura română la rang european. În primul rând, datorită poeziei. Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, mai întâi, apoi şi Ana Blandiana au putut circula în Europa ca mari poeţi şi au fost receptaţi şi întâmpinaţi ca atare. […] Centrul de greutate al canonului estetic al literaturii române contemporane îl reprezintă scriitorii generaţiei ’60.”
(Ion Simuţ, Declaraţie de dragoste pentru generaţia ’60)
Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din textul citat:
- Ce se poate deduce din text despre emiţătorul mesajului (atitudine, perspectivă, intenţii)?
- Ce tip de text este acesta (argumentativ, descriptiv, epistolar, informativ, memorialistic, narativ etc.)? Argumentează-ţi răspunsul.
- Ce elemente importante de conţinut (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?
- Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Menţionează două caracteristici formale sau de conţinut.
- Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?