Modernismul

Este o mişcare opusă tradiţionalismului, cu o estetică de înnoire a expresiei şi de valorificare a tendinţelor citadine. Moderniste au fost considerate mişcările, tendinţele, experimentele literare şi artistice novatoare care au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi s-au manifestat până la sfârşitul perioadei interbelice. Acestea promovau noi principii de creaţie şi s-au manifestat în literatură, arhitectură, pictură, muzică, dans etc. Curentele moderniste sunt: expresionismul, ermetismul, parnasianismul, manifestările avangardiste.


Revista Sburătorul a apărut cu întrerupere: 1919-1922; 1926-1927.

Programul modernismului literar a fost formulat de criticul Eugen Lovinescu şi au aderat la acesta scriitorii care frecventau Cenaclul Sburătorul.

Trăsături:

  • valorificarea influenţelor citadine;
  • preferinţa pentru un stil de viaţă nou;
  • spiritul înnoitor în opoziţie cu tendinţele tradiţionale;
  • simpatia pentru intelectual;
  • cultivarea unui nou tip de roman: citadin, subiectiv, de analiză psihologică;
  • interes pentru psihologia personajelor;
  • valorificarea experienţei personale (biografia) cu scopul de a crea o legătură mai strânsă între autor şi cititor, dar şi pentru a da autenticitate ideilor exprimate, trăirilor, emoţiilor;
  • inovaţie la nivelul formulelor (arta poetică, distihul, psalmul, poemul alegoric etc.) şi a formelor poetice (versul liber, strofe cu număr inegal de versuri);
  • discursul (epic, liric sau dramatic) se apropie de contingent.

Autori şi opere:

  • Tudor Arghezi – Flori de mucigai, Una sută poeme;
  • Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război;
  • Lucian Blaga – Poemele luminii, Paşii profetului;
  • G. Călinescu – Enigma Otiliei, Bietul Ioanide;
  • Max Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată;
  • Mihail Sebastian – Oraşul cu salcâmi, Accidentul;
  • Ion Barbu – Joc secund.

Exerciţiu. Citeşte cu atenţie textul de mai jos şi identifică idei, atitudini, fapte şi opinii prezentate de criticul Eugen Lovinescu.

În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în şase mari volume, apărută în cinci, şi oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a produs însă o literatură foarte abundentă şi de bună calitate, vrednică de a fi clasată şi încadrată. Trecerea de la foiletonul de ziar în firida istoriei literare şi apoi a cărţilor de lectură şi a manualelor şcolare e mult mai anevoioasă decât s-ar putea închipui. Exemplul recent al manualelor dlui Al. Rosetti ne aduce dovada.

Plecând de la intenţia sincronizării gustului estetic al tinerimii cu adevăratul stadiu de evoluţie a literaturii noastre contemporane, d-sa a introdus valorile noi consacrate unanim de critica literară, dând, de pildă, locul cuvenit dlor T. Arghezi şi Ion Barbu. Adevăruri atât de indiscutabile au părut însă revoluţionare şi manualele au fost atacate ca antinaţionale şi corupătoare ale gustului tinerimii române. Vântul de obscurantism literar atât de puternic astăzi a suflat şi asupra acestei încercări de a nu mai forma gustul literar al viitoarelor generaţii după modele demult depăşite.

Intenţia de a condensa într-un singur volum experienţa a treizeci de ani de luptă pentru îndrumarea gustului literar în sensul evoluţiei fireşti a literaturii române o am mai de mult, istoria mea în cinci volume neputând încăpea în toate mâinile şi neducând evoluţia scrisului până în zilele noastre. Evenimentele din mai şi înteţirea vântului de obscurantism — deşi fără niciun fel de repercusiune asupra literaturii propriu-zise — m-au îndemnat să zoresc elaborarea acestui volum de constatări clare şi de concluzii sigure, ce expun sub formă enunţiativă chestiunile controversate doar în opinia unui public lipsit de educaţie literară. Nu e vorba de a manifesta un spirit revoluţionar şi de a lua atitudini avangardiste; un astfel de „îndreptar“ literar nu poate avea decât rolul de înregistrare şi de consfinţire a unor situaţii de fapt bine stabilite şi necontestate de critica literară.

S-ar putea obiecta însă că, dacă concluziile unui astfel de studiu sunt întrucâtva rezultate câştigate şi valabile, nu se vede necesitatea abaterii muncii mele la simpla popularizare a unor date recunoscute. Tragedia scrisului românesc constă în faptul că evoluţia gustului literar a publicului n-a mers paralel cu evoluţia literaturii însăşi. Pe când literatura, prin scriitorii cei mai însemnaţi (T. Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, I. Barbu etc., etc.) s-a încadrat printre valorile absolute, educaţia estetică a publicului a rămas mult îndărăt. Format după modelele demult întrecute ale cărţilor de citire şi apoi de lectura unei literaturi primare şi copleşită de tendinţe în afară de arta propriu-zisă, literatura bună întâmpină rezistenţa sau indiferenţa lui. Nu ne putem totuşi plânge de acţiunea criticii foiletonistice sau de simplă informaţie; ea este în unanimitate pe linia adevăratei concepţii estetice. Apariţia în critică a lui C. Dobrogeanu-Gherea n-ar mai fi cu putinţă; acţiunea directoare a dlui N. Iorga, atăt de puternică la începutul veacului, nu mai are nicio influenţă asupra literaturii contemporane. Scrisul lui G. Ibrăileanu cu preocupările lui sociale pare un fenomen anacronic. Unanimitatea criticilor de azi stă pe aceeaşi linie a esteticii pure, care, plecând de la T. Maiorescu, sub forma mai mult a criticii culturale, abătându-se prin stratul cu mult prea greoi al dlui M. Dragomirescu, trecând prin mine, sub forma criticii exclusiv literare, pentru a se risipi apoi în noua generaţie critică, a izolat fenomenul estetic de toate defunctele preocupări ale sămănătorismului şi ale poporanismului.

Dacă confuziunile de elemente eterogene nu se mai găsesc azi nici la scriitori, nici la critici, ele sunt la baza spiritului public format prin cărţi de lectură mediocre, prin profesori formaţi ei înşişi la aceste cărţi ale trecutului, prin propagandişti culturali, naţionalişti şi ortodocşi, şi prin atâţi compatrioţi, bine intenţionaţi, ce confundă etnicul, eticul sau culturalul cu esteticul, adică imensa majoritate a naţiunii neliterare. Pentru luminarea şi orientarea tinerimii rău îndrumate în materie estetică, am crezut de cuviinţă că trebuie să scriu această “Istorie a literaturii române contemporane” cu judecăţi precise şi fără controverse. Ea năzuieşte la rolul de îndreptar literar al generaţiei actuale.

(Eugen Lovinescu – Istoria liteaturii române contemporane)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.