Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, personajul din fragmentul următor, evidenţiind două mijloace de caracterizare:
Dar simțea ridicându-se de undeva, din ființa lui, ca o ceață ușoară, un îndepărtat gust de tristețe, un vechi gust de cenușă. Știa bine ce amintiri prost închise, ce imagini inutil reprimate se ascundeau dincolo de această indiferență, pe care o simțea acum destrămându-se. Așa cum la munte, în diminețile de ceață, aștepți să apară peisajul dispărut și totuși prezent, întrevedea dincolo, de această melancolie imaginea iubitei, numele ei zadarnic alungat: Ann.
Repetă numele de câteva ori, cu glas tare, despărțind cele două silabe, cum ar fi desfăcut piesele unui mic mecanism pentru a-i surprinde resortul ascuns.
De câte zile nu o mai văzuse? Cineva răspunse pentru el: “23 de zile”, și Paul tresări îngrozit de preciziunea mecanică a răspunsului. Ultimele zile fuseseră destul de calme. Nu se gândise la ea, lucrase în liniște, o credea uitată. Totuși, s-ar fi spus că, în umbră, un nevăzut aparat sensibil îi cronometrase absența, înregistrând parcă pe un ecran interior, gata să se lumineze la întâia cerere, clipă cu clipă, timpul trecut fără ea: 23 de zile, 8 ore, 26 de minute…
Revăzu capul ei blond, ochii prea vii, mâinile vorbărețe și pe urmă acel surâs grav, care îi întrerupea uneori, pe neașteptate, agitația, surâs prea greu pentru ochii ei mici ce se dilatau exagerat într-un efort de atenție, ca și cum ar fi făcut tăcere ca să asculte un alt glas, pe care vorbele ei de până atunci îl acoperiseră.
…Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copaci negri, goi în nemișcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi uitat să le stingă înainte de plecare.
Undeva, spre poarta din stânga, trebuia să mai fie banca pe care, într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea bancă și poate că nici n-ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată acum.
Se uită la ceas și băgă de seamă că e totuși mai puțin târziu decât își închipuise: două fără zece.
La ora aceasta, Ann era poate la barul din bulevardul Basarab, ca de obicei. Ieșea mereu în ultima vreme, și de ce tocmai astăzi ar fi rămas acasă?
(Mihail Sebastian – Accidentul)