Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două trăsături ale criticismului junimist, evidenţiind punctul de vedere al lui Titu Maiorescu asupra diferenţei dintre poeţi şi critici.
Și, în adevăr, între natura poetului și natura criticului este o incompatibilitate radicală.
Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleași obiecte chiar despre care noi toți avem o simțire obișnuită, el primește o simțire așa deosebit de puternică și așa de personală în gradul și în felul ei, încât în el nu numai că se acumulează simțirea pănă a sparge limitele unei simple impresii și a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăși această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet.
Din multe părți ale lumii primește poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieși cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura și ies numai cu această răsfrângere și colaborare individuală.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deși cu toții au primit impresii de la aceeaș lume.
Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale, dar s-a arătat incapabil de a simți exprimarea lumii ieșită din prisma lui Shakespeare.
Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge raza o dată răsfrântă de o prismă străină.
Aceasta însemnează individualismul poetului.
Criticul, din contra, pre cât este mai puțin impresionabil pentru însăș lumina directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzație a lumii pănă la gradul de a cere manifestare în forma poetică) prea atât este și mai puțin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora, și individualitatea lui este dar consumată în înțelegerea și simțirea altor individualiști.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.
Esența criticului este de a fi flexibil la impresiile poeților; esența poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie.
De aceea, criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.
(Titu Maiorescu – Poeţi şi critici)