Apariţie: vol. Opere imperfecte (1979)
Specia literară: artă poetică în care este discutată relaţia dintre creator şi lume, dintre opera de artă şi receptarea ei de către public.
Teme: condiţia artistului, receptarea creaţiei.
Titlul: aluzie la actul didactic. Iluzia că fiecare om poate crea ceva, însă creator poate fi doar cel care transmite un mesaj.
Structura poeziei.
Prima parte este asemănătoare cu o reţetă (se ia, se ciopleşte, se lustruieşte, se răzuieşte) şi evidenţiază etapele pe care trebuie să le parcurgă artistul pentru a crea o operă de artă pe care să o admire toţi. Acesta creează un cub şi, pe durata procesului de creaţie, el se implică întutotul: se ciopleşte cu o daltă de sânge.
A doua parte se referă la bucuria finalizării creaţiei şi la satisfacerea orgoliului artistului, deoarece opera capătă nobleţe, recunoscută fiind de infantă. Totuşi, opera nu comunică nimic, chiar dacă este perfectă.
Însă în partea a treia, după retezarea unui colţ al operei se schimbă perspectiva asupra acesteia: Toţi, dar absolut toţi zice-vor: / Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! Versurile sunt o ironie la adresa faptului că omul simplu are tendinţa de a căuta perfecţiunea. Abia când cubul are colţul sfărâmat, opera de artă deschide perspective diferite de interpretare.
La nivel formal, textul poetic este scris în vers liber. Majuscula apare la începutul unui enunţ. Repetiţiile dau versului o notă de muzicalitate internă.
Elemente de simetrie. Folosirea verbelor reflexiv-impersonale (se ia, se ciopleşte, se lustruieşte, se răzuieşte, se sărută), dispunerea gradată a acţiunilor sugerează că perspectiva cu privire la opera de artă se schimbă radical şi surprinzător. Meditaţia din final sugerează că poetul îi ironizează pe cei care cred că perfecţiunea înseamnă frumuseţe. Când afirmă toţi, Nichita Stănescu sugerează că poetul se distinge de oamenii comuni care caută artificialul şi perfecţiunea în artă.