Apariţie: 1873, în revista Convorbiri literare.
Specia literară: eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.
Curentul literar: romantism.
Tema: poezia iubirii şi a naturii, condiţia omului de geniu.
Sursa de inspiraţie: romanul neterminat Heinrich von Ofterdingen de Novalis, unde apare motivul florii albastre care simbolizează dorul nemărginit.
Motivul central: floarea albastră care mai apare în creaţia eminesciană în poemul Călin (file din poveste) cu două semnificaţii:
a) prospeţimea vegetală: Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.
b) element de podoabă capilară care anticipează destinul luminos al fetei: Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă.
În poezia Floare albastră, motivul întruchipează imaginea iubitei.
Structura poeziei:
- Relaţii de opoziţie: viaţă – moarte, masculin – feminin, detaşare apolinică – trăire dionisiacă, vis – realitate, aproape – departe, atunci – acum. Acestea ilustrează diferenţele dintre cei doi îndrăgostiţi şi explică de ce povestea de dragoste nu se poate împlini.
- Relaţii de simetrie: textul are patru secvenţe lirice (două ale fetei, două ale bărbatului).
Incipitul prezintă prima intervenţie a fetei (strofele 1-3). Aceasta îi reproşează băiatului înstrăinarea prin adverbul iar. Tonul adresării este familiar, exprimarea – populară (încalte, nu căta, sufletul vieţii mele, ‘nalte, grămădeşti). Acestea ilustrează condiţia fetei, simplitatea, teama că-şi va pierde iubitul preocupat de cunoaştere: câmpiile Asire, întunecata mare, piramidele-nvechite. Intervenţia fetei se încheie cu un avertisment: Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!
A doua secvenţă lirică (strofa 4) ilustrează intervenţia băiatului care meditează la sensul profund al iubirii. El o numeşte pe fată mititica, diminutiv care arată că nu ia în serios temerile ei cu privire la înstrăinarea lui. Deşi este conştient de faptul că fata exprimă un adevăr, băiatul râde ironic.
A treia secvenţă lirică (strofele 5-12) reprezintă tot un monolog al fetei care-şi invită iubitul în lumea ei, în codru, departe de ochii lumii: Hai în codrul cu verdeaţă. Peisajul este tainic şi protector cu cei doi îndrăgostiţi: Acolo-n ochi de pădure sau Vom şedea în foi de mure. Eminescu foloseşte imagini: auditive (Und-izvoare plâng în vale), vizuale (Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă.) pentru a contura un spaţiu romantic. Acesta este diurn.
Secvenţa aminteşte de cuplul biblic. Fata se autoportretizează (Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dânsul gura.) şi descrie un ritual al iubirii cu gesturi tandre: De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie / Căci va fi sub pălărie. Fata este senzuală, naivă: Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti. Întoarcerea cuplului în sat are loc noaptea.
Limbajul fetei este popular, tonul – şăgalnic: mi-i da, te-oi ţinea, nime, ş-apoi, voi cerca, mi-oi desface. Ea este simplă şi îşi exprimă visul de a fi fericită.
A patra secvenţă lirică (strofele 13-14) conţine ultima intervenţie a băiatului. Acesta meditează la povestea de iubire care nu s-a împlinit, aspect sugerat de verbele la perfect compus: te-ai dus, şi-a murit. Preocuparea pentru cunoaştere l-a determinat pe băiat să renunţe la împlinirea sa prin iubire. El regretă că şi-a pierdut iubita la care se gândeşte şi pe care o invocă prin repetiţia Floare albastră! Floare albastră!
Finalul poeziei prezintă contrastul dintre vis şi realitate, dar şi incompatibilitatea celor doi care provin din două lumi diferite. Ultimul vers este pesimist: Totuşi este trist în lume! În absenţa iubirii, viaţa nu-şi găseşte rostul.