Lună: aprilie 2021

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

În anul 1916, clasa a V-a „modernă” a Liceului „Matei Basarab” din București se afla la parter, într-o aripă a clădirii ce da spre curte. Pentru a ajunge în clasă, profesorii trebuiau să coboare cele trei trepte ale corpului principal și să străbată în diagonală această curte cenușie și tristă. Prin ferestrele clasei, la sfârșitul recreațiilor, elevii îi vedeau venind cu catalogul la subsuoară.

Așa l-am văzut apărând și pe E. Lovinescu, titularul catedrei de limba latină. Era un bărbat corpolent, cu figura dreptunghiulară, cu părul alb, în ciuda vârstei de 35 de ani.

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

— Nu numai tatăl tău, dar şi poeții, care veneau la voi acasă, îmi închipui că ţi-au deschis apetitul liric.

— Întovărăşindu-mi părintele, încuviinţă Barbu*, am dat mâna cu Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Bacovia, Ion Barbu şi aproape cu toți ceilalţi, încă din adolescenţă. Cum de mă primeau în compania lor? Vor fi simțit ceea ce se spune în horoscop, că sunt o persoană la capătul reîncarnărilor sau pe aproape? Sau poate am dat dovadă de tact, iar din când în când de inspirație?

Examenul naţional de bacalaureat

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Ca orice copil, am fost și eu școlit într-un fel oarecare. Nu știu din ce pricină n-am fost dați, nici Radu, nici eu, la școala primară. Cea mai apropiată de casa în care m-am născut și am crescut, de pe strada Clopotarii Noi, era aceea de la Șosea, de lângă biserica Mavrogheni. Cum însă se lățise în lumea noastră faima directorului acelei școli, tata a izbutit să-l convingă să ne dea lecții particulare, urmând ca să trecem examenele tot la mica instituție de sub conducerea lui. Domnul institutor, dacă-i țin bine minte prenumele, se numea Nicolae Petrescu. Era un bărbat frumos, între două vârste, cu mustățile cărunte, dar bine îngrijite, cum se obișnuia în vremea aceea, când erau socotite podoabele faciale cele mai de preț […]. În ciuda falsei mele reputații (între prieteni, se-nțelege), de om prevăzut cu o memorie „fenomenală”, mărturisesc cu rușine că nu-mi amintesc nimic din metoda emeritului pedagog. Știu doar atâta, că acorda un preț deosebit ortografiei: de aceea mă pot lăuda că am stăpânit din copilărie manevrarea înlesnită a semnului de unire și a apostrofului, și acordurile gramaticale în propoziție, dinspre partea sintaxei. Mulțumită lui, mi-am trecut fără incidente toate examenele, cu excepția celui dintâi, din altă cauză însă decât acele de ordin didactic, precum se va vedea. A fost din vina tatii. Inginerul Nicolae Cioculescu era un ins de o desăvârșită punctualitate în serviciu, de o exemplară ținută etică și vestimentară, sociabil, vesel, unanim iubit și respectat, dar avea un mic cusur, care i-a făcut de multe ori pozne în viață: era distrat. Astfel, invitat, nu mai știu bine cu ce prilej, la o ceremonie care se dădea la Palat, plecase fără cravată și a trebuit să facă, în ultimul moment, calea întoarsă, când a descoperit, pipăindu-și nodul absent, că era cu totul neprezentabil. S-a râs mult de această pățanie în casa noastră, tata dând însuși tonul, pe registrul grav, iar mama ținându-i hangul, pe cel înalt, în timp ce noi, copiii, eram cuceriți și intram în cor, eu mai la urmă, se-nțelege, negăsind convenabil să mă distrez pe socoteala genitorului* meu. Dar să revin la libera mea școlaritate. În pragul examenului de clasa întâi primară, mama i-a amintit tatii că trebuie să mă înscrie. Tata a trecut prin fața școlii și, citind într-o vitrină lista elevilor înscriși la examenele particulare, m-a văzut și pe mine trecut în ordinea alfabetică și s-a întors liniștit acasă, spunând că totul e în ordine. În dimineața examenului, nenorocire! N-am fost primit, pentru că cel citit de tata era Șerban N. Coculescu, fiul astronomului (și viitorul Pius Servien, teoreticianul structurilor ritmului, care figurează ca atare cu onor în Dictionnaire des littératures*, de sub direcția lui Philippe van Tieghem). Până la urmă, s-au împlinit formalitățile și am dat examenul, nu fără să fi trecut prin toate emoțiile. Nu-mi mai amintesc dacă și Radu a pățit la fel, dar el va fi privit cu calm incidentul, pe când pentru mine a fost o mică dramă, dintre cele ce nu se uită până la sfârșitul zilelor de cel ce a trecut prin ea.

(Șerban Cioculescu, Amintiri)

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

Când l-am cunoscut, în copilărie, eu nu eram decât un școlar mititel în clasa a II-a primară, în vârstă de opt ani. Creangă era în pragul bătrâneței. Totuși, îmi aduc destul de bine aminte de el. Printre atâția dascăli severi și înăcriți, care mi-au chinuit copilăria ani de-a rândul, îmi apare figura blândă și jovială a lui Creangă, pe care toți băieții îl iubeam.

Omul acesta, înalt și burtos, pururea zâmbitor, radia în jurul lui, pe stradă ca și în clasă, în vorbă ca și în scris, aceeași lumină, bunătate și veselie.

Cu ce dragoste, cu ce căldură își îndeplinea el nobila misiune de luminător! Patima lui era gramatica […]. Ținea la scrisul limbei curate românești, după firea ei. Și făcea cu noi în clasă probă pentru bucățile ce le tipărea mai pe urmă în celebra carte: Învățătorul copiilor.