Bastarda Istanbulului este cartea pentru care lui Elif Shafak i s-a intentat un proces pentru anumite replici. Mărturiseşte acest aspect în volumul Lapte negru, dar şi în o serie de interviuri, în care califică procesul ca fiind oarecum suprarealist, căci pentru prima dată în istorie vorbele unui personaj fictiv au fost folosite ca probe în instanţă. Scriitoarea aduce în discuţie prin acest roman un subiect delicat cu privire la minoritatea armeană, despre care personajul Aram afirmă: Armenii aparţin Istanbulului, la fel ca şi turcii, kurzii, grecii şi evreii de aici. Mai întâi am reuşi să trăim împreună şi apoi am eşuat lamentabil.
Temele romanului sunt multe, însă mi-a atras atenţia cea a trecutului şi modul în care personajele se raporteazã la acesta. Shafak discutã trecutul ca identitate naţională şi ca identitate individuală. Aşadar, se referă la trecutul istoric, dar şi la cel personal. În tendinţa fiecărei persoane de a distorsiona istoria se află, uneori, refuzul de a lua contact cu realitatea. Cei care trăiesc în afara ţării de foarte mult timp se hrănesc doar cu poveşti care generalizează anumite trăsături individuale de caracter, ajungându-se astfel la stereotipuri. Există tendinţa firească de a încadra în anumite tipare unele trăsături sau de a căuta trăsături care corespund unor tipare, pentru că fiinţa umană are nevoie de a identifica rapid nişte aspecte. Existã şi celălalt risc al celor care locuiesc în ţară, dar care nu-i cunosc istoria, fie din ignoranţă, fie din cauza manipulărilor.
Cuvinte-cheie: trecut, destin, feminitate, identitate, mentalităţi.