Lună: iunie 2020

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Dimitrie Cantemir este conştiinţa cea mai cuprinzătoare şi mai adâncă din toată cultura şi literatura noastră de până la jumătatea veacului al XVIIl-lea. A fost comparat cu Lorenzo dei Medici, cu Leibniz şi cu Voltaire. Spre el, spre opera lui, converg ca într-un summum toate liniile de forţă ale spiritualităţii româneşti: acţiunea politică şi militară, ca efort colectiv în vederea scuturării jugului otoman secular şi pentru câştigarea autonomiei statale depline; istoria, ca argument în favoarea dreptului de a exista şi de a se afirma al poporului nostru între celelalte popoare ale lumii; ştiinţa, ca semn şi treaptă superioară a luminării minţii, la începutul unui secol care avea să cultive raţiunea mai presus de orice; literatura, ca manifestare plenară a limbii naţionale, în cel puţin o capodoperă, dăinuind peste veacuri şi uimind încă prin nebănuitele-i frumuseţi de artă a cuvântului: Istoria ieroglifică.

Continuă lectura „Exerciţiul 11 – Dimitrie Cantemir”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Înflorirea, cu totul remarcabilă, a scrierilor cu caracter istoriografic pe care o adăpostesc secolul al XVII-lea şi primele decenii ale veacului următor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, nu a reprezentat nicidecum un fenomen conjunctural.

Continuă lectura „Exerciţiul 10 – Istoriografie”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi anilor noştri, cândva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor.

Continuă lectura „Exerciţiul 9 – Istoriografie”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Problema esenţială pentru Grigore Ureche este neîndoielnic aceea de a-şi scrie cronica în româneşte. În secolul al XVII-lea, româna se afla faţă de slavonă în acelaşi raport în care s-au aflat faţă de latină romana rustica, adica italiana comună, în duecento, theodiscus sau germana populară cu începere din secolul al VIII-lea sau le roman, franceza populară, în secolul al IX-lea. A scrie în limba vulgară şi nu în aceea cultă nu reprezintă pentru cronicar doar o inovaţie, cu imense consecinţe de ordin practic […], ci şi o mare dificultate în sine.

Continuă lectura „Exerciţiul 8 – Istoriografie”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Se pune întrebarea, de ce romanii, în timpul crizei economice din veacul al lll-lea, au sacrificat numai provincia Dacia, retrăgând autorităţile, pe orăşenii bogaţi şi în parte, temporar şi legiunile, pe când celelalte provincii din Europa ale imperiului au mai rămas în starea lor dinainte, timp de mai multe secole? Dacia fusese ultima provincie cucerită de imperiu în Europa şi a fost prima părăsită, pentru că organizarea ei economică, bazată pe oraşe şi pe economia de schimb în cadrul imperiului nu era deplin consolidată. Nu încape îndoială că retragerea legiunilor şi a reprezentanţilor stăpânirii centrale a fost precedată de o retragere a oamenilor de afaceri, a stăpânilor de sclavi, de mine de aur şi a negustorilor. Plecarea celor bogaţi, odată cu ruina economică, a făcut ca provincia să nu mai aibă preţ pentru imperiu. Dacia a fost sacrificată pentru că valoarea ei nu mai însemna prea mult în organismul economic al imperiului condus de o oligarhie orăşenească.

Continuă lectura „Exerciţiul 7 – Latinitate şi dacism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Producţia agricolă a Daciei se desfăcea pe piaţa internă şi, conform legii romane, dijmele de grâne cuvenite împăratului din ţinuturi depărtate de porturile maritime trebuiau consumate pe loc, în provincie, de către armată şi administraţia imperială, interzicându-se exportul lor. Roma se aproviziona cu grâne numai din Egipt, Africa şi Sicilia.

Continuă lectura „Exerciţiul 6 – Latinitate şi dacism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Învăţaţii care scriu istoria popoarelor sunt de două feluri: unii, care din copilărie şi până la bătrâneţe au trăit tot între cărţi, iar alţii, care au trăit şi viaţa cea de toate zilele, cu luptele, necazurile, urâţeniile şi frumuseţile ei, cunoscând în carne şi oase oameni vii de toate felurile. Istoria scrisă de învăţaţii cărţilor e foarte bogată şi meştesugită în înşirarea faptelor omeneşti şi mai întotdeauna crede că poate da fără frică şi fără îndoire de sine pricinile şi urmările acestor fapte, aşa că avem răspunsuri limpezi la toate întrebările ce trebuie să le punem când privim tainica întreţesere a patimilor şi gândurilor omeneşti, singuratice ori de-ale mulţimilor, alcătuind vălmăşagul istoriei popoarelor.

Continuă lectura „Exerciţiul 5 – Latinitate şi dacism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Etnogeneza românilor apare astfel ca având trei componente fundamentale: substratul geto-dac; stratul roman; adstratul slav. Limba română este o limbă latină, structura gramaticală şi cea mai mare parte a fondului principal de cuvinte (60%) fiind de origine latină. Formarea poporului român a urmat aceleaşi faze ca şi etnogeneza italienilor, francezilor, spaniolilor şi portughezilor. Şi în cazul acestor popoare se întâlnesc cele trei componente de bază: substrat, strat şi adstrat. Astfel, de exemplu, la francezi, substratul este celto-galic, stratul roman, iar adstratul germanic (numele însuşi al poporului vine de la neamul germanic al francilor).

Continuă lectura „Exerciţiul 4 – Originea limbii”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Am arătat mai înainte că nu poate fi vorba de dispariţia populaţiei autohtone, daco-gete, ca urmare a războaielor, aşa cum afirmă unii istorici străini, plecând de la idei preconcepute şi urmărind scopuri politice, nu ştiinţifice. Raţionamentul interesat al acestor istorici e următorul: din moment ce populaţia Daciei, după război, s-a alcătuit din colonişti străini, veniţi din altă parte, n-a fost prea greu ca urmaşii acestor colonişti să părăsească Dacia la ordinul împăratului Aurelian.

Continuă lectura „Exerciţiul 3 – Latinitate şi dacism”

Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

„Primul paradox al domeniului român se referă la poziţia sa în spaţiul cultural european. Geografia şi istoria au plasat România între Europa centrală, Europa răsăriteană şi Balcani, asemeni unei insule de latinitate pierdute într-o mare slavă şi ungară. Aceasta a dus la apariţia a ceea ce eu voi numi paradoxul apartenenţei. Spaţiul român s-a format la frontiera a trei zone culturale diferite şi, asemeni oricărui spaţiu de frontieră, şi le-a apropiat, diferenţiindu-se în acelaşi timp de fiecare din ele.

Continuă lectura „Exerciţiul 2 – Latinitate şi dacism”