Lună: mai 2020

Cartea surprinde foarte bine spiritul francez al omului de rând. Mi-a plăcut să descopăr că modul în care am resimţit atmosfera zilnică din Franţa nu a fost o trăire singulară sau o închipuire. Niciodată nu am văzut pe chipul francezilor stresul zilnic şi aspectul acesta mi l-a confirmat şi romanul lui Clarke. De unde vine acest calm de invidiat? Dintr-o concepţie simplă de viaţă: uneori, lucrurile se rezolvă de la sine; nu trebuie să le grăbeşti soluţionarea. Şmecherii pot spune altfel şi nu greşesc: lasă pe mâine ce poţi face azi, pentru că poate nu mai e nevoie. Se poate spune şi aşa. Oricum, cartea mi-a plăcut. Autorul englez ştie să surprindă o serie de capcane care îl pândesc pe emigrantul plecat să lucreze într-o ţară străină şi care poate fi uşor înşelat de toţi şi de toate.

Titlul constituie o trimitere la cartea lui Dan Brown. Clements îşi propune şi reuşeşte să copieze schema narativă din Codul lui daVinci, însă de data aceasta personajele nu sunt implicate în căutarea urmaşilor lui Isus, ci vor să deţină secretul datorită căruia autorii pot avea succes. Fiecare personaj implicat în căutarea secretului speră să scrie cartea cărţilor. Evident, romanul lui Clements este o parodie construită atent pe regulile suspansului tipice romanelor poliţiste, se citeşte usor şi se încadrează în categoria „Cartea de vacanţă”.

Acest roman a fost ecranizat cu succes. Nu-mi aduc aminte dacă filmul a fost nominalizat la Oscar, însă distribuţia a fost una de excepţie: Anthony Hopkins, Emma Thompson. Filmul mi-a plăcut pentru atmosfera pe care o reconstituia, pentru costume şi jocul actorilor. Apoi am citit şi cartea cu teama că voi fi dezamagită, că nu voi regăsi aspectele care mi-au plăcut în film. N-a fost aşa. Am selectat nişte pasaje care mi-au plăcut din carte şi sper să-i încânte pe cei care-mi citesc observaţiile astfel încât să caute cartea.

Cartea prezintă povestea unui cuplu de britanici, care vine să-şi petreacă vacanţa într-o zonă preferată de artişti. Cuplul se îndrăgosteşte de loc şi se gândeşte la mutare. Viaţa într-un spaţiu cultural nou este plină de neprevăzut, iar adaptarea la stilul de viaţă francez nu se face uşor. Personajele reuşesc să treacă de asaltul prietenilor, care vin să-şi petreacă vacanţele neanunţaţi, şi de ciudăţeniile ritmului cotidian. Autorul foloseşte aceeaşi schemă epică dintr-un alt roman, Un an în merde. Umorul fin, uşor ironic, e cel care reuşeşte să dea savoare cărţii.

Cartea a apărut în 1950, a fost nominalizată la Premiul Goncourt şi adaptată pentru micul ecran. S-ar mai fi putut numi În absenţa stăpânilor. Autoarea franceză şi-a plasat eroii pe malul Pacificului, unde se luptă pentru a supravieţui. Personajul central, Mama, duce o luptă de Sisif cu mareele. Toată energia ei se consumă în lupta cu natura. Deşi este învăţătoare şi ştie să cânte foarte bine la pian, Mama neglijează relaţiile cu cei doi copii.

Iată o întrebare interesantă la care îşi propune să răspunda Mircea Cărtărescu. Cartea a înregistrat un tiraj record fapt care dovedeşte că autorul este unul de notorietate, iar subiectul atrage marele public.

Cărţile lui Thomas Hardy impresionează prin analiza profundă a sentimentelor. Micile ironii ale vieţii este un volum de povestiri interesante prin atmosfera pe care o evocă, prin observarea atentă a relaţiilor interumane, dar şi prin temă: ironia destinului. În unele povestiri, este evidentă ideea că destinului nu i te poţi sustrage indiferent ce ai face, dar tema nu cunoaşte de fiecare dată abordarea tragică a scriitorilor antici, deşi, în unele povestiri, destinele personajelor au o astfel de nuanţă.

Romanul are o poveste interesantă. Se pare că autoarea britanică l-a început în 1804, însă nu l-a terminat. A scris doar cinci capitole, pe care le-a păstrat sora sa, Casandra. Aceasta l-a dat unei nepoate şi i-a povestit intenţia surorii sale de a continua romanul, pe care obişnuia să-l citească membrilor familiei pe măsură ce lucra la el. Nepoata lui Jane Austen, Catherine Hubback, a continuat romanul. Aceeaşi intenţie a avut şi Merryn Williams. Cele două versiuni sunt asemănătoare.