Titu Maiorescu

Titu Maiorescu - Foto01.jpg
(1840-1917)

În domeniul criticii, acţiunea fundamentală a lui Maiorescu a constat în delimitarea obiectului artei de cel al ştiinţei, al moralei, al istoriei şi al politicii, ceea ce presupunea aprecierea valorică atât a literaturii române de până la el, cât şi a celei contemporane lui. Activitatea sa de critic literar s-a desfăşurat cu deosebire între 1867-1886, perioadă în care a  mai publicat: În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza româ (1871-1872), Beţia de cuvinte.

După 1890, Maiorescu s-a ocupat mai puţin de critică, deşi a continuat să fie prezent în viaţa literară. Direcţiile principale ale activităţii sale de critic au vizat atât formarea unei opinii publice sănătoase, cât şi sporirea exigenţei scriitorilor faţă de propriile creaţii.

El a căutat să îndrepte gustul cititorilor către valorile artistice durabile, oferind în acest scop, o serie de principii de analiză desprinse din capodoperele literaturii universale şi naţionale.

Întreaga sa critică a fost o reacţie faţă de starea literaturii române dintre 1860-1870, când beletristica se confunda adesea cu istoria, politica, morala ori ştiinţa, iar Frumosul – cu Binele şi Adevărul. Efectuând distincţia cuvenită şi afirmând că obiectul criticii este relevarea Frumosului din opera de artă, Titu Maiorescu a combătut epigonismul literar de după 1850, afirmând că mediocritatea e cu atât mai periculoasă, cu cât se manifestă într-o cultură începătoare.

În consecinţă, a ridiculizat scrierile mediocre, bazându-se pe gustul propriu şi pe principii. Una dintre principalele acţiuni critice ale lui Maiorescu a constat în impunerea unor criterii valorice deduse numai din analiza operei, ceea ce a dat autoritate afirmaţiilor sale. Din acest punct de vedere, el poate fi considerat primul reprezentant al criticii literare române moderne.

Maiorescu a pus totdeauna pe primul plan realitatea operei şi nu speculaţia teoretică ceea ce i-a permis să exprime aprecieri durabile.

Maiorescu este cel dintâi care a reliefat valoarea poeziilor lui Eminescu şi pe aceea a comediilor lui I. L. Caragiale.

Exerciţii:

A. Caută în Dicţionarul literaturii române de la origini la 1900 articolul Titu Maiorescu, extrage idei şi prezintă-le în faţa colegilor, într-un discurs de 10 minute.

B. Citeşte cu atenţie textul de mai jos şi demonstrează, în minimum 50 de cuvinte, că aparţine stilului ştiinţific:

Direcția falsă odată croită prin cele trei opere de la începutul culturei noastre moderne, inteligența română a înaintat cu ușurință pe calea deschisă, și, cu același neadevăr înlăuntru și cu aceeași pretenție în afară, s-au imitat și s-au falsificat toate formele civilizațiunii moderne. Înainte de a avea partid politic, care să simță trebuință unui organ, și public iubitor de știință, care să aibă nevoie de lectură, noi am fundat jurnale politice și reviste literare și am falsificat și disprețuit jurnalistica. Înainte de a avea învățători sătești, am făcut școli prin sate și, înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școalelor, am făcut atenee române și asociațiuni de cultură și am deprețiat spiritul de societăți literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate științifică originală, am făcut Societatea Academică Română, cu secțiunea Filologică, cu secțiunea Istorico-Archeologică și cu secțiunea Ştiințelor Naturale, și am falsificat ideea Academiei. Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut Conservatorul de Muzică; înainte de a avea un singur pictor de valoare, am făcut Şcoala de Bele-Arte; înainte de a avea o singură piesă dramatică de merit, am fundat Teatrul Național – și am deprețiat și falsificat toate aceste forme de cultură.

În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar, în realitate, toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr și, astfel, cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susținerea edificiului fictiv, ce-l numim cultură română, și cu obolul cel din urmă îl silim să ne plătească pictorii și muzicanții noștri, academicienii și atenianii din București, premiele literare și știențifice de pretutindenea, și din recunoștință cel puțin nu-i producem nicio singură lucrare care să-i înalțe inima și să-l facă să uite pentru un moment mizeria de toate zilele.

Ca să mai trăim în modul acesta este cu neputință. Plângerea poporului de jos și ridicolul plebei de sus au ajuns la culme. Pe de altă parte, prin înlesnirea comunicărilor, vine acum însăși cultura occidentală la noi, fiindcă noi nu am știut să mergem înaintea ei. Sub a ei lumină biruitoare va deveni manifest tot artificiul și toată caricatura „civilizațiunii” noastre, și formele deșerte cu care ne-am îngâmfat până acum își vor răzbuna atrăgând cu lăcomie fondul solid din inima străină.

(Titu Maiorescu – În contra direcţiei de azi în cultura română)

C. Citeşte cu atenţie textul de mai jos:

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute, se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeași cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniștea a ajuns la culme și totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mișcări nesănătoase, o literatură încă jună și, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur și solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor. Această speranță va deveni o realitate în proporția în care noua viață, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înțeleasă și primită de societatea română, mai ales de juna generație, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre și direcția spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un șir de critice anterioare și le vom mai atinge în decursul cercetărilor de față. Din criticile științifice văzusem falsitatea și pretențiile necoapte ale istoricilor, filologilor și jurnaliștilor noștri în marea lor majoritate; din critica poeziei ne încredințasem despre lipsa de valoare a celor mai mulți contimporani și urmași ai lui Alecsandri și Bolintineanu până la acel an.

Din norocire, o reacție salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțimânt natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național. Ne pare timpul venit de a atrage atenția publică asupră-i și, în paginile următoare, ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanți ai acestui început de scăpare, ai acestei nașteri sau renașteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, și unii și alții însă sunt pe calea naturală și aspiră cu bună-credință spre adevăr. Din acest punct de vedere, toți împreună merită o atenție binevoitoare.

În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura țărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

(Titu Maiorescu – Direcţia nouă în poezia şi proza de la 1872)

Formulează răspunsuri la întrebările de mai jos, referitoare la situaţia de comunicare din textul citat:

  1. Cine ar putea fi receptorul textului dat, având în vedere scopul comunicării?
  2. Cărui stil funcţional îi aparţine textul de mai sus? Ilustrează două caracteristici ale stilului identificat cu exemple din text.
  3. Ce elemente importante de conţinut (idei, argumente, fapte, opinii) identifici în textul dat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.