Prin istoriografie se înţelege totalitatea scrierilor istorice dintr-o ţară, într-o anumită perioadă, cu privire la o temă, problemă, atitudine etc. Totodată, prin acest termen este desemnată ştiinţa auxiliară istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei concepţiilor şi al operelor istorice.
Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, în ţările române s-au scris cronici sau letopiseţe până la începutul secolului al XIX-lea. Acestea sunt scrieri vechi cu caracter istoric, în care evenimentele sunt prezentate în ordine cronologică. Evenimentele pot fi de factură istorică, socială, politică sau familială şi caracterizează viaţa unui popor, atitudini, mentalităţi, idei, fapte etc. ale unor boieri, domnitori, călugări etc.
Limbile de redactare a cronicilor
- Slavonă (secolele al XV-lea – al XVI-lea): Cronica lui Ştefan cel Mare, letopiseţele lui Macarie, Eftimie, Azarie;
- Română (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea): Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Greceanu, Radu Popescu.
Este primul cronicar care a formulat clar unitatea de origine, de neam şi de limbă a tuturor românilor.
În capitolul Pentru limba noastră moldovenească, Grigore Ureche a scris despre influența exercitată de alte limbi asupra limbii române (așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur), a afirmat descendența romană a poporului şi originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor (Rumânii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag) și a intuit unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești (de la râmleni, ce le zicem latini: pâne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am înțălege).
Exerciţiul 1
Citeşte cu atenţie textul de mai jos, identificând trăsăturile domnitorului Ştefan cel Mare, pe care Grigore Ureche le-a prezentat în Letopiseţul Ţării Moldovei.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare la statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâia fără judeţu. Amintrilea era om întregu la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie era meşteru, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l al săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum se tâmplă den pom bun, roadă bună iase. Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, că cunoştiau toţi că s-au scăpatu de mult bine. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el incă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, care niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu. Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă într-acelaşi anu iarna grea şi geroasă, câtu n-au fostu aşa niciodinioară şi decii preste vara au fostu ploi grele şi puhoaie de apă şi multă înecare de apă s-au făcut.
Prezintă, în minimum 100 de cuvinte, portretul domnitorului Ştefan cel Mare, evidenţiind modalităţile de caracterizare.
Continuă ideile formulate de Grigore Ureche în legătură cu etnogeneza românilor prin argumentare ştiinţifică bazată pe autori antici şi umanişti.
Opera:
Viaţa lumii – poem filosofic pe tema fortuna labilis.
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche vornicul
De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor
Exerciţiul 2
Citeşte cu atenţie textul de mai jos. Ce idei, atitudini, fapte, opinii identifici în text?
Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntu și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, aceste părți de pământu, a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta veci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție suntu lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntu, de unde suntu veniți strămoșii loru pre aceste locuri, supt ce nume au fostu întăi la discălecatul lor și de cându s-au osebit și au luat numele cest de acum, moldovan și muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostu întâi, ce limbă țin și păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestu pământu și supt ce nume, scot la știrea tuturoru, carii voru vrea să știe neamul țărilor acestora.
(Miron Costin – De neamul moldovenilor)
Întemeietorul artei narative, descriptive, portretistice româneşti. Precursorul lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu
Exerciţiul 3
Citeşte cu atenţie textul de mai jos, identificând trăsăturile boierului Nicolae Milescu spătarul, pe care Ion Neculce le-a prezentat în O samă de cuvinte.
Era un boier, anume Neculai Milescul Spătariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știe multe limbi: elinește, slovenește, grecește și turcește. Și era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sârmă la cai. Și lui Ștefăniță-vodă îi era pre drag, și-l ține pre bine, și tot la masă îl pune, și să giuca în cărți cu dânsul, și la sfaturi, că era atunce gramatic la dânsul. Iar când au fost odată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce ave la Ștefăniță-vodă, ce au sedzut și au scris niște cărți viclene, și le-au pus într-un bățu sfredelit, și le-au trimis la Constantin-vodă cel Bătrân Băsărabă în Țara Leșască, ca să să rădice de acolo cu oști, să vie să scoață pre Ștefăniță-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scrie, ce s-au sculat și au trimis bățul acel sfredelit cu cărți cu tot înapoi la Ștefăniță-vodă, de le-au dat. Deci Ștefăniță-vodă, cum au vădzut bățul cu cărțile, s-au pre mâniet și l-au și adus pre acel Nicolai Milescul înaintea lui, în casa ce mică, și au pus pre călău de i-au tăiat nasul. Scoțând Ștefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. Și n-au vrut să-l lasă pe călău să-i taie nasul cu cuțitul lui de călău, ce cu hamgeriul lui Ștefăniță-vodă i-au tăiat nasul. După acee, Nicolai Cârnul au fugit în Țara Nemțască și au găsit acolo un doftor, de-i tot slobodzie sângeli din obraz, și-l boție la nas, și așe din dzi în dzi sângele să închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aice în țară, la domnia lui Iliieș-vodă, numai de abie s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat. Numai tot n-au ședzut în țară mult, de rușine, ce s-au dus la Moscu, la mareli împărat, la Alexii Mihailovici, la tatăl marelui Petru împărat, carele au vinit la noi aice în Moldova. Și pentru învățătura lui au fost terziman împăratului și învăța și pre fiul împăratului, pre Petru Alexievici, carte. Și era la mare cinste și bogăție. Și l-au trimis împăratul Alexii Mihailovici sol la mareli împărat al chitailor, de au zăbăvit la Chitai vreo doi, trii ani. Și au avut acolo multă cinste și dar de la mareli împărat la chitailor, și multe lucruri de mirat au vădzut la ace împărăție a chitailor. Și i-au dăruit un blid plin de pietri scumpe și un diamant ca un ou de porumbu. Și întorcându-să pe drum înapoi, s-au tâmplat de au murit împăratul Moscului, pre anume Alexii Mihailovici, iar senatorii de la Moscu i-au ieșit întru întâmpinare, și i-au luat aceli daruri și tot ce au avut, și l-au făcut surgun la Sibir. Și au ședzut câțiva ani surgun la Sibir. Iară mai pre urmă, rădicându-să Petru împărat, fiul lui Alexii Mihailovici, carele au vinit aici în țară, în Moldova, de s-au bătut cu turcii la Prut, la Stănilești, din gios de Huși, în ținutul Fălciului, agiuns-au Cârnul din Sibir cu cărți la dânsul, la împăratul Petru Alexievici, de i-au făcut știre de toate ce-au făcut și cum este surgun.
Atunce Petru Alexievici împărat îndată au chemat senatorii și au întrebat dzicând: „Unde este dascălul mieu cel ce m-au învățat carte? Acum curund să-l aduceți“. Și îndată au răpedzit de olac și l-au adus la Petru Alexievici, împăratul Moscului, în stoliță. Și l-au întrebat ce-au vădzut și ce au pățit, și i-au plătit lucrurile toate acele de la senatori ce-i luasă, pănă la un cap de ață, și diamantul cel mare. Și împăratul, după ce l-au vădzut, s-au mirat și l-au dat în haznaoa ce împărătească, iar Cârnului i-au dat optdzăci de pungi de bani. Și l-au luat iară în dragoste și în milă și l-au pus iar sfetnic.
Și când au ras barbeli, împăratul, a moscalilor, atunce când s-au schimbat portul, atunce sângur împăratul i-au ras barba cu mâna lui. Și au trăit Cârnul pănă la a doa domnie a lui Mihai¬vodă Racoviță, și atunce au murit. Care mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui și mare părere de rău au avut după dânsul, că era trebuitoriu la aceli vremi.
Rămas-au acelui Cârnu ficiori și nepoți, și au agiunsu unii de au fost polcovnici spre slujba oștirii. Că să însurasă el acolo, de luasă moscalcă. Și s-au mai dus după dânsul de aice din Moldova trii nepoți de frate, de să aședzase și ei pe lângă unchiu-său. Și aceie ave milă de la împărăție, și acolo au murit.
(Ion Neculce – O samă de cuvinte)
Prezintă, în minimum 100 de cuvinte, portretul lui Nicolae Milescu spătarul, evidenţiind modalităţile de caracterizare.
Importanţa istoriografiei
Din punct de vedere istoric, cronicile constituie baza istoriografiei româneşti, reprezintă prima imagine cu privire la istoria medievală. Cronicarii transmit idei fundamentale cu privire la etnogeneza românilor: romanitatea poporului, latinitatea limbii, continuitatea poporului român pe aceste teritorii, unitatea românilor.
Din punctul de vedere al limbii române, cronicile arată nivelul la care a ajuns limba română veche în comparaţie cu cea folosită în textele religioase.
Din punct de vedere literar, cronicarii fac primele exerciţii de a scrie liber, de a-şi crea un stil în limba poporului, acestea fiind primele forme ale literaturii române originale. Se poate spune despre cronici că au o valoare literară, deoarece relatarea se caracterizează prin subiectivitate, unele pagini seamănă cu literatura memorialistică şi apar procedee ale prozei artistice: naraţiunea, caracterizarea, descrierea, portretul, dialogul. Stilul cronicilor este unul supravegheat.