Roman Jakobson a stabilit şase funcţii ale comunicării care coexistă şi a căror importanţă diferă după scopul comunicării.
Funcţia emotivă – emiţătorul
Această funcţie evidenţiază starea afectivă sau reacţia emiţătorului într-o situaţie anume şi se exprimă prin o serie de mărci lingvistice: interjecţii, forme verbale, expresii, epitete sau mijloace stilistice.
Funcţia conativă – receptorul
Se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie să-l transmită receptorului care trebuie să aibă un anumit comportament. O marcă lingvistică este modul imperativ:
Descrie, în minimum 50 de cuvinte, o scenă văzută pe stradă care te-a impresionat.
Funcţia poetică – mesajul
Se referă la forma mesajului, nu la conţinutul comunicării. Mesajul poate fi transmis în formă scrisă (bilet, scrisoare), dar şi printr-un obiect simbolic.
Funcţia referenţială – contextul
Referirea se face la obiectul comunicării (despre ce se vorbeşte) şi la contextul în care are loc transmiterea mesajului.
Funcţia metalingvistică – codul
Atrage atenţia asupra codului folosit în comunicare, adică a explicaţiilor, a tonului sau a gesturilor ce indică sensul comunicării.
Funcţia fatică – canalul
Se referă la stabilirea şi menţinerea contactului dintre emiţător şi receptor, care poate fi realizată prin formule de salut, gesturi, privire, mişcări ale capului sau ale ochilor etc.