Prin tradiţionalism se înţelege un ataşament faţă de trecut, istorie, folclor, spiritualitate valori care sunt opuse modernismului şi care ilustrează specificul naţional. Sub această denumire se grupează curentele: poporanismul, sămănătorismul, gândirismul. Mişcarea a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a continuat să se manifeste până la sfârşitul perioadei interbelice.
Programul mişcării:
Sensul tradiţiei de Nichifor Crainic. Articolul a apărut în 1929, în revista Gândirea.
Trăsături:
- valorificarea folclorului şi a mitologiei;
- preferinţa pentru mediul rural şi stilul de viaţă arhaic;
- spiritul conservator în opoziţie cu tendinţele moderniste;
- simpatia pentru ţăran şi vechile ierarhii din lumea satului;
- evocarea unor epoci istorice şi a unor domnitori exemplari;
- atitudine nostalgică în evocarea trecutului;
- idilismul vieţii rurale.
Autori şi opere:
- Ion Pillat – Pe Argeş în sus;
- Mihail Sadoveanu – Baltagul, Fraţii Jderi, Zodia cancerului;
- George Coşbuc – Fire de tort;
- Duiliu Zamfirescu – Viaţa la ţară, Tănase Scatiu;
- Octavian Goga – Poezii.
Exerciţiu. Citeşte cu atenţie textul de mai jos şi identifică idei, atitudini, fapte şi opinii prezentate de Nichifor Crainic.
Între romanticii noştri europenizaţi din veacul trecut şi “intelectualiştii” europenizanţi de azi e o deosebire ce trebuie precizată. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar, în cultură, romantismul îi apleca la izvoarele locale şi îi învăţa să devină autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romantismul poetic spre folclor. Europenizanţi în ordinea social-politică, ei erau autohtonizanţi în ordinea creaţiei literare. “Intelectualiştii” de azi reeditează pe plan mental franţuzomania de altădată. Sunt “intelectuali” în măsura în care sunt franţuzomani; sunt europenizanţi în raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul şi legenda naţională; “intelectualiştii” tăgăduiesc poporul şi îşi fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism, nu e decât franţuzism; ceea ce ei numesc intelectualism şi raţionalism, nu e decât adaptarea lor la cultura franceză şi, totodată, abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seducţie exercitat de prestigiul francez şi se socot călări pe planetele văzduhului, când tăgăduiesc ideea autohtonă şi ideea ortodoxă. Actualizând cu bravură formula domnului Mihail Dragomirescu, „de la misticism la raţionalism”, au pornit cu pantahuza după contribuţii benevole de orientare. Nevoia unei orientări presupune o stare de neorientare sau de dezorientare. Şi mi se pare că acesta e cazul “intelectualiştilor” noştri. La ancheta pe care au provocat-o în timpul din urmă s-au putut citi din partea lor răspunsuri de felul acestuia: „O spiritualitate nouă? Nu este oarecum pretenţios? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţă spirituală a poporului românesc, din clipa redeşteptării din întuneric!”
Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existând posibilitatea unei spiritualităţi noi. Deşi există o „clipă a redeşteptării din întuneric”, poporul acesta n-ar fi în stare să trăiască decât după trup, orice posibilitate de viaţă în spirit fiind aprioric tăgăduită. Şi dacă, totuşi, există directive ale spiritualităţii lui, aceste directive trebuie respinse ca primejdioase intelectualităţii: „directivele tradiţionaliste, naţionale şi ortodoxe înseamnă, prin exces, un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. Cu sau fără spiritualitate, cu sau fără directive spre spiritualitate, poporul românesc este tăgăduit, trebuie să fie tăgăduit. El înfăţişează „un atentat la libertatea şi la educaţia intelectuală a generaţiei de azi”. El este, în cazul întâi, un nimic; în cazul al doilea, o primejdie. Şi atunci, între “intelectualiştii” care vor să se “perfecţioneze” şi între poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunând că poporul nu e definit, „duşmanul nostru este indefinitul şi setea cea mare de a şti”. A şti – ce? A şti, poate, să definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga să te apleci cercetător asupra realităţilor acestui popor şi înţelesul lor să-l cristalizezi în linii directive. “Intelectualiştii” noştri refuză această trudă şi această demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de cărturari e lenea de a gândi propriu, în raport cu realităţile de la noi. Un spectacol lamenatabil au dat în ziua când au decretat „ateismul naţional”, fără ca vreunul dintre ei să demonstreze, prin vreun semn oarecare, această uşuratică afirmaţie. Comoditatea e principiul familiar al “intelectualiştilor”, nu numai în raport cu realităţile româneşti cu care au isprăvit în două vorbe, dar şi în raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a şti – zic ei – dar a şti înseamnă a înmagazina lucrurile deja ştiute de alţii mai înaintaţi decât noi. „Mergem către Europa”, zice unul. „Aceasta este credinţa mea. Ne îndreptăm spre Apusul Renaşterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru”. Înseşi cuvintele lui sunt locuri comune, învăţate pe dinafară din foiletoanele franceze. Din această sete de a şti, adică de a repeta ce se ştie şi se scrie în Occident, s-a născut în publicistica noastră un fenomen caracteristic: reportajul intelectual. Mişcarea “intelectualistă” e, de fapt, un reportaj ideologic pe cât de îngâmfat pe atât de modest în realitate. De la revista de filosofie, până la foiletonul de ziar, nu e decât acelaşi reportaj de ştiri din străinătate, redactat mai academic sau mai puţin academic, după natura organului de publicitate. Intelectualul român e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus, într-adevăr, încât el reproduce mecanic lucruri de aiurea, cu iluzia unei producţii proprii de marcă occidentală. Problemele româneşti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindcă, din momentul în care ai tăgăduit un spirit autohton, ţi-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispreţ aceste probleme şi de a îmbrăţişa cu iluzie înflăcărată „gloria continentului nostru”. Pradă a unui prestigiu seducător, niciodată “intelectualiştii” dunăreni nu şi-au pus întrebarea: ce adaugă ei la gloria continentului nostru? Prin ce şi-au cucerit dreptul de cetăţeni ideali ai continentului? Şi ce crede acest continent despre entuziaştii săi reporteri de pe Dâmboviţa? Ei se îmbată de iluzia fumurie a occidentalismului şi se grozăvesc cu isprava pe care o fac (în cinstea continentului!): negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor înşile, şi astfel reporterii intelectuali devin intelectuali – anexe ai unui Occident care, vai, nici măcar nu ia act de existenţa lor! Afară de cazul când dl. Maurice de Waleffe, cunoscut antreprenor de „presă latină” şi de frumoasă carne femeiască, se îndură să arunce câte o notă bună acestui zel franţuzoman al bucureştenilor.
(Nichifor Crainic – Sensul tradiţiei)