Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos, evidenţiind două trăsături ale genului epic:
Nu o durea nimic. Era doar palidă și își simțea ochii calzi.
Încercă a doua zi să se ducă la școală, dar se întoarse din stradă, se uită o clipă spre maică-sa, rămasă în poartă s-o petreacă, și fugi repede pe lângă ea, până în casă, să plângă pe coada pianului deschis.
Era bolnavă? Medicina domestică a familiei Dunea rămânea dezarmată în fața acestei paciente fără dureri și fără glas.
Când, într-una din ultimele zile ale acelui februarie cu soare, Adriana, întoarsă la prânz de la școală, se opri în prag și spuse că “nu se simte bine”, doamna Dunea înțelese că ceva neobișnuit se întâmplă cu fata ei.
–Adriana, spune mamei ce te doare?
Nu știa. Era soarele de primăvară, prea curând venită?
Era lumina dublă a dimineții și a zăpezii? Era mirosul acela putred și nou, a două anotimpuri ce se întâlneau?
Nu știa. Toate acestea sau poate altele, mai confuze, o amețeau. Pasul ei, de obicei mic și ferm, se deschidea acum leneș, înăbușit în covoare, și împiedicat parcă de o trenă imaginară, în scoborârea unei scări enorme. Adriana căută în registrul modest al cunoștințelor ei literare o imagine și o găsi: o infantă care se stinge de tuberculoză și singurătate, purtându-și rochia de paradă în sala tronului, pustie.
(Mihail Sebastian – Oraşul cu salcâmi)